1. Suntem în săptămâna 16-22 decembrie așa că trebuie să-l mai înjurăm puțin pe Ceaușescu, deși unii au intrat în circ(uitul) vaccinării ca în PCR și acum nu mai vor să părăsească partidul. Eu sunt un vaccinat disident sau dizident – în 34 de ani tot n-am aflat cum e corect. Să vină mai repede Crăciunul, ca să scăpăm de anticomunismul la seral! Am citit și cartea – jurnal (1988-1989) a doamnei Blandiana. E bună, nu glumesc. E foarte bună dacă o compari cu editura la care a apărut – Humanitas. Din această carte am vrut să înțeleg că singurul disident sau dizident adevărat din 1988-1989 e Mircea Dinescu. Doamna Blandiana a vrut să se înțeleagă altceva.
2. Ar fi bine ca emisiunile din perioada 16-22 decembrie să nu mai fie moderate de caraghioși de vârsta mea, fiindcă îi plictisesc pe ăștia mici. Fiica mea are 11 ani și jumătate și s-a răstit la mine „n-ai avut tupeu să zici nimic pe vremea lui Ceaușescu, dar faci pe șmecherul prin casă!” Mă jur pe cravata de pionier și pe carnetul meu UTC (unde-o fi, Doamne, fiindcă m-ar ajuta să fiu primit în USR!) că are dreptate. Norocul meu e că m-am lăsat de anticomunism la seral prin 2007 – 2008.
3. Mii de persoane au protestat în Slovacia pentru nu știu ce plan de dizolvare a biroului special de anticorupție. Domnilor, e un scandal! Din cauza slovacilor nu au mai rămas fonduri oengiste și pentru trotinetarii noștri, ca să se adune și ei sub portbagajul Girafei de la Antipa. Parțial eclozații ar avea și de ce să protesteze, mai ales că sunt la putere și devastează România de opt ani, din noiembrie 2015. Am avut și noi revoluția noastră din noiembrie, ne invidiază rușii.
4. Mi-a apărut o carte – „Necroloagele lui Boanchiș”. În DEX e „necrologurile”, dar sună cu adevărat funerar și nu mă interesează. Necroloagele sunt ca deontologeala și cântăcioșii. „E un document, nu o carte”, mi-a spus Octavian Hoandră și nu pot să-l contrazic. Mi-au scos-o niște prieteni la ideea altui prieten, care m-a complimentat așa: „bă, ce talent de gropar ai! Ar trebui să ceri banii înainte” Am muncit foarte mult la carte. Nu e o carte „făcută pe genunchi” – idioată expresie! E o carte făcută în mașină. Mi-am selectat textele de la Athenee Palace până am ajuns la Arcul de Triumf, unde e editura. Lansare nu fac, pentru că am sărit bine de 50 de ani și nu mai suport bufonadele astea. La o lansare, doi proști vorbesc laudativ despre autor (alt prost, dar emoționat) și cetățenii amabili din public așteaptă să evalueze fursecurile.
5. În epoca analfabeților digitalizați (USR) scoți o „carte pe suport de hârtie” dacă n-ai carte de vizită. I-o dai unuia la care ai interes, iar el o uită în mașină. Sigur, sunt și unii care citesc. Dedicația. Dacă dedicația nu e flatantă, cartea e jenibilă.