Teatrul Național din București, teatrul cel vechi, nu clădirea TNB de la Universitate, pe care o cunoaștem cu toții, este astăzi istorie. Din superba clădire realizată în stil baroc a mai rămas doar porticul fațadei, și acela o replică a edificiului construit la mjlocul veacului 19 de arhitectul austriac Josef Heft. Din păcate, localul inaugurat în decembrie 1852 a fost pus la pământ în timpul cumplitelor bombardamente din vara anului 1944.
Însă, așa cum spunea arhitectul Romeo Belea, cel care a refăcut porticul fațadei bătrânului teatru din Calea Victoriei și l-a înfipt în buza Hotelului Novotel, „acesta n-a fost dărâmat atât de bombe, cât de noi, fiind demolat cu bună știință și cu reavoință pentru că reprezenta un simbol”. În lucrarea „Din Bucureștii de ieri”, regretatul istoric George Potra evoca printre altele efortul absolut fantastic făcut de înaintașii noștri pentru ca teatrul românesc și implicit clădirea unui teatru național să ia naștere în Principatul Țării Românești, enumerându-i aici de fondatorii „Societății Filarmonice”, loan Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu, precum și pe domnitorii Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei.
Originile Teatrului Național Român nu sunt mai vechi de anul 1833. În Principat existau trupe și reprezentații de teatru, însă acestea erau exclusiv străine. În toamna acelui an, la București se înființează „Societatea Filarmonică”, la inițiativa lui loan Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu. Societatea avea ca scop „cultura limbii românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Principat și, spre aceasta, formarea unui Teatru Național”. Mai întâi a fost deschisă o școală de literatură, declamație și muzică vocală, cu taxă de înscriere, în casele pitarului Dincă Boerescu din spatele Colegiului Sf. Sava. Un an mai târziu, din fondurile obținute, se conturează proiectul privind ridicarea unui teatru românesc. Se cere sprijinul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica pentru înălțarea edificiului, avansându-se varianta unui împrumut public rambursabil în 15 ani, însă primul domnitor regulamentar al Țării Românești refuză. „Societatea Filarmonică” nu dezarmează și, în primăvara anului 1836, din profitul școlii, din donații și din cărțile vândute de Heliade, ea cumpără „Hanul Câmpinencei”, cu 5.500 de galbeni, și purced la întocmirea planului de construcție.
Material realizat în cadrul „București-Centenar” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic