„Tata era un moldovean destept, din Barlad. El se nascuse in mahalaua Podenilor, acolo unde ai lui venisera improprietariti, razesii lui Stefan…
Pe vremea Domnitorului, pamantul se castiga prin fapte de arme. Mama a fost muntenegreanca, de fata o chema Radulovici. Bunicul venise din Belgrad in 1901, pentru ca nu mai suporta regalitatea Serbiei. Se tragea dintr-o familie tare, care lucra cu tunul si cu mitraliera. Arkan, Comandantul, mi-a spus odata ca familia Radulovici e si azi cunoscuta in Belgrad. Bunicul a trecut granita cu doua pistoale la brau si cu un chimir plin cu galbeni. A tras la familia Servski din Targoviste, niste sarbi de treaba, unde s-a si insurat. In 1914, dupa atentatul de la Sarajevo, s-a intors in tara lui, sa se bata cu imperiul. Avea patru copii, iar bunica era insarcinata cu al cincilea, nea Tica, fratele cel mai mic al mamei. Dupa doua saptamani bunicul, Milan Radulovici, a murit pe front. A ramas bunica, cu cinci copii, pe care i-a dat pe toti la Universitate. Pe mine m-a influentat cel mai mult sora cea mare a mamei, Elena Radulovici, licentiata in filozofie si filologie la Paris. De acolo s-a intors in tara sa se marite cu ultimul descendent al familiei Herisescu – Bolintineanu, casierul oficial al Reginei Maria. Nu muncea decat vinerea, in rest statea la Capsa, cu Pastorel Teodoreanu. Dupa ’48 l-au bagat la Canal, 5 ani, apoi i-au dat domiciliu fortat la Berca. A murit in 1977. Madam Herisescu, matusa-mea, s-a ocupat de toti. La tata a fost altfel”, povesteste Mister Dinu. „Erau 12 frati, una dintre cele mai bogate familii din Barlad. De fapt au fost trei neamuri mari, Dinu, Agnoste si Dragnea, care dominau targul. Dragnea erau veri cu noi. Din 12 frati, doar doi s-au ocupat de mosie si negustorie, ceilalti au mers la facultate. Tata si-a luat doctoratul in drept la Liege, in Belgia. Au ramas orfani repede, ca bunicul a murit in 1934. A facut infarct, il pacalisera unii intr-o afacere cu o fabrica de bere. Tata, dupa ce si-a luat doctoratul, a plecat pe front si a fost ranit la Cotul Donului. Noroc ca l-au salvat caii. Acasa avea 200 de cai si 60 de caini. Ordonanta lui, vazand ca e ranit, l-a legat de un cal si asa a reusit sa iasa din linia intai…” Asta a fost acum fix 11 ani. Zilele acestea ne mai vedem uneori, la o cafea. E mereu cu „Printi”. Ne salutam. Inclina usor capul, cu o noblete mostenita. E tot o stanca. E Mister D. Nu intamplator s-a nascut odata cu clubul, in ’48. Nimic nu-i intamplator. Jean-Claude Carriere are o povestioara, din 1972 – cand Dinu era la al doilea trofeu de cel mai bun fotbalist roman – prinsa in capodopera sa cu Buńuel. Zice asa Jean-Claude. „Un oras e bombardat. Locuitorii sunt siliti sa fuga, care cum poate. Exista morti si raniti fara numar, iar hoarde de soldati invinsi si flamanzi se retrag in oras, jefuind totul. In plus, ploi nesfarsite au provocat o inundatie catastrofala. Poduri si case au fost luate de apa. Sinistratii fug innebuniti. In mijlocul acestui haos, un calugar zen isi vede, netulburat, de drum. Cineva il intreaba:
– Chiar nu ti-e teama? Uite cum e lumea, ce-a ajuns…
– Nu, lasand deoparte haosul asta din jur, e pace si liniste!
Asta e tot. Uneori, la cate un telefon, azi, se aude o voce care incearca sa destupe drumul. Ascultati-o. chiar daca in jur e cumplit, Mister are farmecul, puterea si credinta unor alte civilizatii.