Intâmplarea face sa ma fi nascut pe Bulevardul Republicii, 237, in Bârlad. Locuiam la sfârsitul anilor ’60 acolo si vizavi de blocul nostru aveam o celebritate. Se numea si se numeste Nicolae Rainea si a ramas cel mai titrat arbitru român all-time, fluierând la o finala de CCE (Hamburg – Juventus 1-0, in 1983) si la trei Mondiale (’74 – RFG, ’78 – Argentina, ’82 – Spania). Drumurile duceau insa si atunci, ca si acum, mai toate, la Bucuresti si de acolo, pentru unii, chiar mai departe! Intr-o astfel de zi, cu drum la Capitala, ne-am nimerit in acelasi compartiment de tren. Eu – un pusti, taica-meu si celebrul nea Nicu (Nu ma-nnebuni, arbitrul?! inca nu se lansase pe piata ca slogan). Si taica-meu, care se cunostea cu vecinu’, il intreaba de ce trasese, cu o etapa in urma, la un Dinamo – Steaua, discret si direct, cu echipa Militiei noastre populare. La fel de discret, marele arbitru, pe care la finalul calatoriei pe ruta Bârlad – Bucuresti il astepta o alta Otopeni – Frankfurt (sau Paris ori Roma, cine mai stie?!) s-a desfacut usor la sacou si a scos din buzunarul interior un soi de carnet verde pe care scria auriu PASAPORT. L-a vârât apoi, grijuliu, inapoi si a zis: „De ce? D’asta!”. Mentionez ca nu stiu daca si atunci pasapoartele se dadeau pe Iorga. Desi cred ca mai degraba pe Postelnicu.