Cei cativa ani petrecuti intre 1992-1997 in Ministerul de Externe nu pot sa il recomande pe George Maior ca fiind diplomat de cariera. Apoi, este mult prea tanar pentru a avea anvergura unui vulpoi batran in diplomatie, care sa te faca sa-ti scape cascavalul din plisc exact atunci cand tii ciocul strans mai tare. Ca de 11 ani, ca ambasador, reprezinta interesele Romaniei pe malurile Potomacului ar fi, poate, un plus la CV. Si cam atat.
Treaba lor ce gandesc si spun analistii, consultantii si expertii, dar mie nu imi suna bine cand un cetatean ajunge ambasador mai mult la insistentele statului unde va lucra, decat ca urmare a propriilor merite. Este cazul lui George Maior.
Mai mult goarna americana
Meritele lui politice, de altfel de netagaduit, constau intr-o increngatura incalcita de rude capatate si adoptate in varii conjuncturi de partid. Var cu partidul, fiul tatalui un pic ministru, finul lui Ioan Rus, nasul lui Victor Ponta, coabitari prietenoase si patriotarde cu „interesul national” Gabriel Oprea si ma opresc aici. Nu chiar cele mai cenusii nume din politica romaneasca, dar, oricum, in zona de injuraturi adresate cu drag acestora. Faptul ca Basescu lansa pe piata ca l-a numit sef la SRI pentru un echilibru al puterii este doar o minciuna, ca multe altele din panoplia lui. In realitate, Maior a ajuns acolo la dorintele americanilor care, ulterior, si-au manifestat aceeasi placere de a-l primi ca ambasador. Acum, dupa ce Hans Klemm, omologul lui din Romania, a tras semnalul american de alarma cu privire la modificarile propuse de Tudorel Toader la legile Justitiei, te-ai fi asteptat ca George Maior sa riposteze elegant si invaluitor, dar la unison cu toti romanii nemultumiti de ingerinta americana. Ma iertati, cine? Chiar George Maior? Dar de ce?
Excelenta, nu pierdeti timpul!
Imi vine sa ii spun ca e ambasadorul american in Romania, caci a facut dovada acestui sluj penibil, invatandu-ne ca „ciocu’ mic” este ce asteapta partea americana de la partenerul ei strategic, Romania. Sa nu ne mai exprimam opinii transante despre amestecul lor in construirea sistemului legislativ, ca stricam dialogul si intram in polemici. Mai ales politicienii sa se abtina. Liviu Plesoianu, se intelege, nu are dreptul sa ceara trimiterea lui Hans Klemm acasa. Dragnea, la fel, sa nu mai toarne gaz pe foc, agitand spiritele cand afirma ca nu mai avem voie sa dezbatem pe seama unor opinii. Vezi Doamne, se strica dialogul si nu e bine! Si Tariceanu sa o lase mai domol – nu? – cu spectacolul catuselor de care tot vorbeste, ca poate deranjeaza urechile americane delicate. Dar noi, domnu’ Maior, noi, astia de jos, suntem liberi sa spunem ce gandim? Si mai suntem liberi si dupa aia? Am voie sa spun ca nu am uitat cum a fost Romania transata pe un servetel, cu acordul SUA? Am voie sa nu uit bombardamentele americane din 4 aprilie 1944 asupra Bucurestiului, soldate cu aproape 3.000 de civili morti si aruncati la groapa comuna, timp in care celor doi piloti doborati li s-au ridicat monumente de cinstire dupa 1990? Transmiteti-i respectul meu domnului Klemm, inclusiv ca am gasit formula diplomatica de a spune lucrurilor pe nume: Excelenta, poate familiei ii este dor de dumneavoastra. Nu pierdeti timpul!