Marti a fost o zi frumoasa. Pentru mine. M-au injurat Radu Banciu si Vadim, care se spurca si intre ei. Asta inseamna ca sunt bun. De maine — in mod normal, ar fi trebuit sa incepeti de acum 15 ani — sa-mi ziceti „maestre”!
Nu ma supar pe cei doi nestapaniti, pentru ca apreciez copiii talentati. Si recunosc ca Banciu si Vadim sunt, la televizor, cu zece clase peste mine. La scris, ii mananc. Fara sa vrea, Vadim m-a comparat cu Iisus. Merci, merci, chiar nu era cazul! „De data asta, Boanchis a murit definitiv”. De fiecare data cand ma iau de iubitorii de maidanezi, Vadim ma killereste. Dupa vreo trei saptamani, se indragosteste de cate un articol al meu. Are si motive temeinice. Si gusturi fine, cand nu-l asupreste diabetul. Asa ca ia textul meu magnific (na, ca m-am molipsit de la Vadim!), il reproduce in „Romania Mare” si constata, astfel, ca am inviat. Vadime, diabetul nu se impaca deloc cu vinul rosu, opreste-te, ca eu tin la sanatatea ta de atlet care a practicat „napraznicul sport al aruncarii sulitei”! Olimpianule! In loc sa ne certam, mai bine ai povesti, a paispea oara, cum o babardeai, in anii ’80, pe frumoasa cantareata Janina Matei. Era si ea cu tine, cand se intampla actiunea? Si mai potoleste-l pe Alcibiade! Un intelectual de talia ta se insoteste cu un marlan?
Iar Banciu chiar mi-e simpatic, cand nu mananca bors despre mamele moarte ale oamenilor din fotbal. Despre mine poti sa zici ce vrei, Radule! Dar crede-ma ca mi-e greu sa uit suferinta lui Victor Becali, de asta vara. Mama lui era pe catafalc si tu delirai — „a crapat baba!”. Pentru ca te pretuiesc, nu umblu la munitia cu adjective infamante. Alege tu cateva si vezi daca se potrivesc!