China nu vrea să depindă de nimeni pentru aprovizionarea centralelor sale nucleare. Nu este un secret faptul că Beijingul are mari ambiții nucleare. 19 reactoare sunt în construcție și nu mai puțin de 115 sunt planificate sau se află în studiu, potrivit World Nuclear Association.
Însă de-a curmezișul acestor ambiții de mare putere energetică stă o problemă majoră: China nu dispune de uraniul necesar pentru a alimenta numărul mare de centrale pe care le dorește. În ritmul actual de construcție, de la șase la opt noi centrale pe, țara va avea nevoie de 35.000 de tone de uraniu în fiecare an, subliniază South China Morning Post.
Or, China dispune de abia 170.000 de tone de rezervă, ceea ce înseamnă că stocul va fi epuizat în mai puțin de cinci ani. Peste 70% din aprovizionarea sa provine deja din minele din străinătate, cea mai mare parte din Canada și Australia, care sunt aliați apropiați ai Statelor Unite.
Odată cu reînnoirea tensiunii cu cele două țări, acest lucru ar reprezenta o amenințare reală pentru dezvoltarea nucleară chineză, avertizează experții, scrie Korii/Slate.
Resurse neconvenționale
Pentru a evita acest scenariu catastrofal, China vrea, prin urmare, să apeleze la așa-numitele resurse „neconvenționale”. Inclusiv la apa de mare. Fiecare metru cub de apă de mare conține aproximativ 3 mg de uraniu, ceea ce, teoretic, reprezintă un stoc de peste 4,6 miliarde de tone. Suficient pentru a alimenta reactoarele nucleare din întreaga lume timp de mii de ani.
Dar, de la teorie la practică drumul este lung. Din păcate, acest uraniu este prezent într-o concentrație foarte scăzută și se leagă de carbon și oxigen într-o formă destul de stabilă, ceea ce îi face dificilă și costisitoare extracția.
Costul extracției este în prezent de aproximativ 1.000 de dolari pe kilogram, de zece ori mai mult decât minereul extras pe pământ, potrivit unui studiu al Universității Tsinghua citat de SCMP.
O uzină top-secret
Dar China este convinsă să extragă uraniu din resurse neconvenționale și a anunțat construirea unei fabrici pilot care va fi funcțională „în aproximativ un deceniu”. Nu au fost dezvăluite detalii tehnice, dar multe echipe științifice au făcut progrese semnificative în acest domeniu în ultimii ani.
Eficiența materialelor de absorbție a uraniului a crescut astfel de treizeci de ori din anii 1960. Dintre acestea, cele pe bază de amidoximă (oxizi de amină) sunt printre cele mai promițătoare datorită afinității lor deosebite pentru uraniu.
Potrivit unui studiu chinez din 2020, acestea au o capacitate de absorbție de șaisprezece ori mai mare decât materialele polimerice utilizate de obicei. Potrivit autorilor, acest lucru ar face posibil un cost de extracție de 190 de dolari pe kilogram, compatibil cu prețurile actuale (100 – 335 de dolari pe kilogram).
Pe lângă apa de mare, uraniul poate fi extras și din cenușa de cărbune, lignit, șist sau fosfați. Potrivit unui document al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, uraniul din fosfat ar putea acoperi 15% din necesitățile industriei. Și asta este o veste bună pentru Beijing: China dispune de cea de-a doua cea mai mare rezervă de fosfați din lume, după Maroc.