O curiozitate de baba care-si pândeste vecinii, ca apetit cultural mi-e peste mâna sa-i spun, m-a indemnat de mic sa citesc jurnale. „Doctor Faustus” al lui Thomas Mann l-am inceput cu sfârsitul – „Cum am scris «Doctor Faustus»”. Atelierul literar al lui Jules Renard m-a interesat mai mult decât scrierile lui, si tot asa, de la Mihail Sebastian (cu tot cu prefata lui Nae Ionescu) pâna la criticii literari Zaciu, Marino sau Negoitescu. Suficienta imi dadea pinteni sa-mi inchipui ca am o oarecare baza diaristica. Lovitura mi-a venit, insa, de la un medic din Pitesti, Viorel Patrascu, autorul cartii „Jurnal de la Filipeni”. A aparut in urma cu 10 ani si au scris sau au vorbit despre ea Tudor Octavian (chiar aici, in „National”), Neculai Constantin Munteanu, Valentin Hossu Longin si Dan C. Mihailescu. „Jurnal de la Filipeni” este boala si medicamentul cu care acest doctor m-a tinut la pat intr-o sâmbata de iarna. In 1970, tânarul Viorel Patrascu a fost trimis in stagiatura de 3 ani la Filipeni, o comuna aflata la 30 km de Bacau. Ajuns acolo, s-a apucat sa aseze pe hârtie, fara farafastâcuri si bovarisme de autorache, o marturie cutremuratoare despre comunismul rural. Mortalitate infantila de peste 60%, pacienti cusuti cu papiota in bordeie, sedinte tinute „la centru”, in care doctorii tineri erau amenintati cu inchisoarea. De pe scheletul taranului român cade si putrezeste toata carnea vânduta ca marfa trandafirie in literatura noastra. Ţaranul acela prezentat atât idilic, dar si ca intemeietor de natiune, se dezvaluie ca bruta lenesa, invidioasa si nespalata. Doar la Marino, in paginile despre domiciliul fortat printre taranii din Baragan, si la Steihardt, când descrie tiganii din puscarii, am mai gasit cuvinte atât de apasate despre periferia poporului român. Singura data când am zâmbit citind amintirile frustre si halucinante ale acestui doctor din Pitesti a fost când a dat citate din Axel Munthe. Doctorul suedez in Insula Capri, argeseanul in hemoragia Moldovei! In manualul scolar, la capitolul dedicat comunismului ar fi obligatoriu sa figureze si un fragment al lui Patrascu despre un drum prin zapada, intr-o zi de iarna in care cailor li se vedeau doar capetele, ca in Malaparte. Patrascu s-a dus sa faca necropsia unui copil nascut mort de o tiganca, intr-un bordei cu usa fara balamale, proptita ca stânca in gura pesterii. „Am cerut de la o vecina un borcan mic, am pus in el apa, apoi, luând din plamânul micutului o bucatica, i-am dat drumul sa vedem daca pluteste sau nu. S-a dus imediat la fundul borcanului, acest lucru insemnând ca el nu a respirat niciodata, nascându-se mort”. Daca ar citi aceasta carte si ar avea onoare, politrucii care gestionau pe timpuri emisiunea „Viata satului” ar trebui sa se sinucida.