Un intelept s-a intrebat: „Oare este vreo caramida mai importanta, mai mare, mai fastuoasa decit alta? O fi caramida de la etajul unu mai buna decit caramida de la etajul 10?”. Si raspunsul a aparut firesc; „toate caramizile sint la fel de bune si la fel de importante, caci fiecare dintre ele fac o cladire intreaga!”.
Ca si caramizile sintem noi, sint animalele, sint florile, sint arborii, sint pasarile si fluturii. Dar, putem vedea ca-i un fluture mai important decit altul? Este ciinele mai bun decit pisica? Este marul mai bun decit parul? Natura pare sa spuna categoric „Nu!”. Nu-i ceva mai bun decit altceva si nu-i nicio forma mai buna decit alta? Fiecare este, pur si simplu! Fiecare isi joaca rolul la timpul si la locul potrivit, creind un impresionant peisaj al Vietii, pe care nu-l putem intelege in intregime, nu-l putem crea prin propriile puteri si nici macar nu-l putem descrie pina la capat. Asa cum natura, cu toate ale ei, se prezinta ca o dovada vie a Vietii si a Inteligentei divine, fiecare fiinta umana se prezinta precum o caramida ce compune – chiar in absenta constientei sale totale – cladirea numita „familie” sau cladirea numita „popor” sau cladirea numita „omenire”. Oricit de neinsemnata ar parea o fiinta umana, oricit de banal ar fi perceput rolul sau in caruselul experientei prezente, ea este o caramida care face ca intregul sa fie chiar intreg. Dar, de ce oare trecem prin viata fara a fi profund constienti de frumusetea rolului nostru si de necesitatea sa in existenta? De ce traim, adesea, starea de inutilitate, de inferioritate, de superioritate, de ce nu putem sa ne vedem in context, intre zidurile cladirii pe care o formam impreuna exact asa cum/unde/cind sintem? De ce ne este, oare, atit de greu sa ne aratam unii altora in dimensiunea „egalitatii” pe care natura a conceput-o in mod desavirsit si fastuos, dindu-ne nastere intr-o diversitate de forme, dintr-o simpla spirala? Si, poate ca aceasta se intimpla doar din pricina neatentiei, desi inteleptii ne vad „ignoranti”. Poate se intimpla pentru ca noi insine nu ne mai vedem rolurile de „caramizi”, tocmai pentru ca sintem asezati in interiorul cladirii. Iar caramida nu se poate vedea pe sine, decit daca – presupunind ca ar avea ochi – s-ar privi intr-o oglinda. Poate ca-i vremea sa ne vedem pe noi insine (caci nu degeaba natura ne-a daruit puterea de a vedea) ca parti esentiale ale unei cladiri. Poate-i vremea sa ne constientizam rolul extraordinar in curgerea fireasca a experientei numita Viata. Sa stim ca nu sintem mai presus de altii, dar nici mai prejos de ei. Sa ne acceptam rolurile mici sau mari, pompoase sau urite, jalnice sau pline de gratie si sa ne amintim ca-n umbra spiralei unice din care ne tragem seva continua sa fie o inteligenta care n-a spus ca smochinul este mai bun decit marul, nici ca gaina este inferioara cocosului. Totul are un sens profund in aceasta Viata, de vreme ce a aparut in ea. Sa fim constienti de aceasta: poate vindeca superioritatea unora, ca si inferioritatea altora!