La ora apariției acestui articol secțiile de votare nu sunt închise. Până la urmă, le pot ține deschise oricât, până la ziuă, până săptămâna viitoare sau până la Crăciun. De câștigat va câștiga cine trebuie. Indiferent de numărul de voturi anulate, și sigur nu vor fi puține, indiferent de absenteismul care se anunță și el mare sau de numărul de votanți perindați prin fața urnelor, câștigătorul va fi cel desemnat cu multă vreme în urmă. Când tabăra unuia dintre candidați se bazează pe Dumnezeu, sperând că va face o minune, e limpede că învingătorul este deja cunoscut. Doar că nu îi poți pronunța numele, pentru că – nu-i așa? – lumea trebuie prostită cu alegeri libere și democrate.
„Alege! Votul tău e important”, „Puterea ta stă în ștampilă”, „Ieșiți cu toții la vot să ne hotărâm viitorul” au fost doar câteva dintre lozincile campaniei prezidențiale. În realitate, votul nostru nu este important, puterea nu stă în ștampilă și nu ne decidem noi viitorul. Curios, în 2016, un lider important al partidului de guvernământ suna goarna mobilizării și chema lumea la vot, fără a spune unde trebuie aplicată ștampila. Pur și simplu dădea adunarea. Aidoma celor de acum, fără nicio deosebire. Cineva a avut grijă să ia un an de închisoare cu suspendare, apoi altcineva a zis că e mai bine doi ani și, în final, a ajuns la pușcărie pentru că un cu totul altul a vrut să îl scoată din joc. Deși faptele sunt aceleași, cei de acum nu vor face pușcărie, pentru că ei fac parte din joc. Același joc.
De cine ne-a salvat?
Un general uns cu toate alifiile contraspionajului declară în ultima carte lansată că se știa cine va fi președintele României chiar cu șapte luni înainte de a-și depune candidatura. Și nu e vorba de mandatul pe care acum vrea să-l câștige, ci de cel început în 2014. De ce trebuia să-l câștige pe cel vechi? Pentru că alegerile din România erau, ca și acum, unul dintre punctele forte urmărite îndeaproape de Uniunea Europeană. Nu putea admite ca un nărăvaș ca Victor Ponta, cu ideile și pornirile lui războinice, să dea peste cap morișca puterii europene. Era nevoie de omul docil, care să pozeze în ardeleanul așezat și chibzuit, aspect pe care s-a și mers. Mai departe se știe. Ardeleanul nu a convins prin discursurile monotone și seci învățate papagalicește, ci cu ajutorul unei aparente harababuri, în realitate o realizare scenică de proporții. Diaspora, care n-a auzit în viața ei de numele lui, s-a trezit că-l votează din dragoste, răsturnând scorurile și văzând în el salvatorul națiunii. Iar cât de mult a salvat țara s-a văzut. Apropo, de cine a salvat-o?
Doar o coincidență?
Dacă de primul mandat se știa cu șapte luni înainte de depunerea candidaturii, de ce nu s-ar fi știut și de cel de al doilea încă din august 2018, când, tam-nesam, candidatul a declarat că mai vrea o tură la președinție? Și nu neapărat doar din acel moment, ci mai dinainte, când dădea primele semne de acaparare totală a puterii în România. Cine are memorie, să-și amintească toate fazele cățărării spre al doilea mandat, începând cu disperarea de păstra republica procurorilor, cu ieșirile războinice de prost gust la adresa partidului de guvernământ și terminând cu dărâmarea guvernului printr-o moțiune de cenzură. Dincolo de trădarea prin care adversarii politici au câștigat, nici măcar moțiunea de cenzură nu s-a dovedit a fi vreo formulă democratică, așa cum s-a pretins și te-ai fi așteptat, ci un alt joc făcut în favoarea Uniunii Europene. Partidului Popular European îi lipsea un singur post de comisar pentru a se impune pe scena europeană, iar ajutorul i-a venit de unde nimeni nu se aștepta, de la premierul român. Să fi fost Ludovic Orban atât de isteț încât să intuiască ce vor Angela Merkel și slujbașii ei politici? N-aș prea spune, având în vedere sărăcia lucie de idei în ceea ce privește programul propriului partid și guvernarea României. Și, să ne aducem aminte că președintele român a fost cel care, depăsindu-și cu mult competențele, a cerut cu vehemență dărâmarea guvernului înainte de al doilea tur al alegerilor. Constituțional? E doar o coincidență, nu? Parcă se leagă altfel lucrurile.
În favoarea altora
Se votează fără campanie electorală, asta e cert. Plimbările politice de colo-colo, unde fiecare vorbește despre el, nu se numesc campanie. Lipsa unei confruntări între cei doi candidați, cerută cu insistență de unul și refuzată cu obstinație de celălalt, demonstrează aranjamentul prin care cel mai prost situat trebuie să câștige. Și nu mă refer la sondajele manipulatoare, care scot cifre și procente precum scot scamatorii iepurași din joben, aici e vorba despre percepția reală și despre priza la electoratul neatins de curvăsăriile politice. Ce șanse ar avea candidatul care a declarat, fără jenă și fără prea multă chibzuință, că cea mai mare realizare a mandatului a fost înlăturarea partidului de guvernământ?
Ce șanse are candidatul care, ca program de țară, își propune eliminarea din viața politică a aceluiași partid? Are, pentru că în spatele lui este aliniată o armată de executanți robotizați într-un fanatism căruia analiștii nu-i pot găsi explicația. Are, pentru că celălat candidat n-a știut să-l culce la pământ cu „glonțul de argint” și și-a pierdut vremea cu sfaturi pentru mame și tinerele gospodine. Or, să-mi fie cu iertare, poporul acesta mai are și altceva în componența lui. Alegeri? Nu. Un aranjament în favoarea altora.