Putere. Doar putere. Cât mai multă putere. Mai multă decât oricine. Dacă s-ar putea să aibă mai multă decât Klaus Iohannis ar fi excelent. Este idealul lui, este scopul pentru care trăiește deși, la cei 67 de ani pe care îi are, ar putea să-și ducă viața liniștit din pensia specială pe care ar încasa-o în urma celor șapte mandate din Parlamentul României. O pensie care, în nesimțirea ei, ar fi îndestulătoare alături de profitul produs de afacerile lui. Dar pe Tăriceanu nu-l interesează puterea banilor, e prea puțin pentru gusturile și tabieturile lui de cocon adăpostit în casa lui Dan Amedeo Lăzărescu.
Tăriceanu vrea mai mult. Vrea putere politică, putere de decizie, de conducător, vrea puterea de a face jocuri în favoarea lui. Iar dacă jocurile nu-i ies, măcar combinator politic să fie. Tăriceanu nu se mulțumește cu a fi membru într-un partid, el vrea să fie și partidul și liderul lui. Și mai vrea și alte partide prin apropiere, care să-l susțină și să-l propulseze mai sus. Cât de sus? Oricât de sus, aici nu are limite.
Orice, numai președinte să fie
Râca dintre Tăriceanu și PSD nu este nouă. Ceea ce părea a fi doar un bâzâit de muscă s-a transformat, în timp, într-un marș interpretat de o fanfară cu alămurile sparte. Nu i-a mai fost de ajuns participarea la guvernare, a vrut mai mult. Și-a dorit ca PSD să nu mai vină cu un candidat propriu la prezidențiale, deși PSD era fratele cel mare din coaliție. Tăriceanu a venit cu ideea ca social-democrații să-l susțină pe el. De ce pe el? Făcea parte dintr-un plan? Al cui? Dacă PSD nu-l va numi și nu-l va susține la prezidențiale, coaliția se va rupe. Niciodată n-a spus-o fățiș, nici nu a fost nevoie, căci semnalele avea cine să le lanseze. Apoi a trecut la combinația previzibilă până și de naivii din politică. A îmbrățișat ideea unei echipe formate din PSD, ALDE și Pro România, echipă care urma să-l propună tot pe el pentru funcția de președinte.
Ponta, omul surpriză
Bineînțeles că social-democrații au respins varianta asta, deși Victor Ponta a insistat pe ea ca fiind salvatoare. Este vorba de același Victor Ponta care, nu cu mult în urmă, declara răspicat că el îl votează pe Klaus Iohannis. Mai înțelege cineva, ceva?
Cred că nici nu trebuie, face parte din patologia fostului premier, îmbârligător politic fără scrupule și leșinat să se agațe, ca și alții, de poarta Cotroceniului. Și, dacă până mai ieri, alaltăieri ALDE își umfla mușchii că s-a săturat să meargă alături de PSD pe un drum împotmolit, vuind pe toate ulițele că Tăriceanu trebuie să fie președinte, acum, dintr-o dată, acesta tace mâlc. Ruptura dintre cele două formațiuni este, probabil, chestie de câteva zile sau ore, dar tot nu explică muțenia în care s-a scufundat Tăriceanu. I-a pregătit sau știa că Ponta are și pentru el o surpriză de proporții?
Ambiții nemăsurate
Retragerea intempestivă a candidaturii lui Călin Popescu Tăriceanu încă nu a fost anunțată oficial. Comentatorii și analiștii vorbesc însă despre ea și o dau ca sigură. Indiferent de explicații, mie îmi lasă impresia unei alte țepe marca Ponta. În mod evident, fostul premier nu era și nu este atât de interesat de candidatura lui Tăriceanu, cât de zdruncinarea din temelii a PSD, pentru a-l aduce la pragul de 30%, despre care se vorbește de multă vreme. De ce Ponta? Pentru că și el face parte dintr-un sistem care nu funcționează de capul lui, fiecare având sarcini precise. Or, cea mai bună soluție era să rupă o bună bucată din partid, profitând de ambițiile nemăsurate ale lui Tăriceanu. Și nu oricând, ci cu două, trei luni înaintea alegerilor. Exact cât să-și revină cu greu sau să nu-și mai revină.
Vagonul de lux
În clipa de față, zvonul potrivit căruia Mircea Diaconu urmează să-și anunțe candidatura la prezidențiale din partea Pro România mai are o oră până la a se adeveri. Ar fi mișcarea bombă la care Ponta recurge, scăpând astfel și de Călin Popescu Tăriceanu. Este o altă manevră gândită din timp, căci nimănui nu i-a venit ideea peste noapte, oricât de deștepți ar fi băieții de la SIE care populează Pro România. Probabil că Tăriceanu va ajunge la guvernare într-o nouă formulă și va trebui să se mulțumească în felul acesta. Indiferent de dorințele și ambițiile lui, este limpede că mai mult nu poate. În urmă cu 10 luni scriam că „niciodată nu mi s-a părut că Tariceanu ar fi convins că PSD este tot ceea ce așteaptă el de la viață. A avut mereu un joc duplicitar, adesea la limită și slab escamotat.
Nu mi s-a părut nici că s-ar da în vânt după politicile și strategiile PSD. Cred că le accepta numai pentru faptul că, fără PSD, el și partidul lui și-ar pierde strălucirea. Aia care e. Atâta câtă e. Și, să o recunoaștem, Tăriceanu nu a reușit niciodată să fie motorul principal, să fie pe post de locomotivă. A fost doar vagonul, poate de lux, atașat la o garnitură mai mare. O poziție care, de fapt, nu l-a solicitat în exces și în care s-a simțit confortabil”. Cred că am avut dreptate. Acum, coborând pe peron să-și ia o apă, a pierdut trenul. Oare știe ce vrea?