Dupa ce am debutat la „Tribuna”, in aprilie 1978, anul urmator am facut cunostinta cu intreaga redactie, precum si cu cei de la Asociatia Scriitorilor Cluj, condusa de Eugen Uricaru, aflata pe acelasi palier de casa veche, austro-ungara. Apoi, am coborat la „Pescarul”, unde se afla subredactia.
Pe post de Virgilica era bunul nostru prieten, Tudor Dumitru Savu. Atunci i-am cunoscut prima oara pe : Dumitru Radu Popescu, redactorul sef, cel caruia ii adresasem plicul cu proza publicata si pe Augustin Buzura, secretarul general de redactie. Augustin „Gusti” Buzura prezenta lumii un prototip taciturn, dar cu o privire cercetatoare si usor ironica, de medic psihiatru. Nu casca ochii, nu casca nici gura, intervenea catifelat in discutie, bland, iar dupa ce te apropiai de el iti spunea „minunate”, un fel de „draga” de-asta ardelenesc.
Nu scria o proza pe gustul meu, ci atoasa, grea, intortocheata. Cred ca nici ceea ce faceam eu nu-i placea. Dar aveam ceva in comun, boala monologului si insertia elementelor ajutatoare : scrisori, jurnale, benzi de magnetofon etc. Cu toate astea, fiind un om deschis, ne-a dat revista „Arc” – coordonata de un alt mare prozatoriu, George Balaita -, ne-a dat siguranta si ne-a facut propunerea de a scoate o revista a generatiei noastre ( botezata de noi insine „Accent”), care din lene stramoseasca nu a aparut niciodata. A aparut o revista frivola pe care don Bala o folosea ca litiera pentru frumosul sau boxer.
Sarim la inhumarea dumnealui, unde nu au prea fost prezenti scriitorii, ci mai mult s-au ventilat functionarii culturali si securachii la poza cu mortu’. Televiziile l-au prezentat mai mult ca tata-socru al unui oarecare, decat ca prozatoriu. N-au venit golanii care i-au mancat din palma, care au fost trimisi cu burse – ne-a dat si noua una, recunoastem ! – , care au primit reviste, carora le-a editat si ceea ce n-au scris. A poposit un limbric, D. M. Tipariu, cu scoposul de-a inregistra delicat pe raboj prezentii si absentii.
Vom continua amanuntit, dar trebuie sa-i mai observam o ciudatenie lui Buzura : mania de a da titluri terminate cu doi de „i”!
Iar rescriem la Istorie de-a patra. Paslarita, Pisselarue, neantizata de celebrul moment vesel al lui Toma Caragiu, se da culta si hartista. Asta, promovata de Casa de cultura din Grivita Rosie si maritata cu fiul unui stab, o avea scoala de liceu ? Ca voce nu a avut nici pentru Ciuta de aur, de Victor Ion Popa.
”Este o chestiune care este un pic mai greu de discutat asa in fata publicului general”. Fraza subtila a unui Trabant din Sibiu. Bietul de el, profesoras si de ghimnasion si de provincie. Se vede si dupa cum se imbraca si dupa cum calca si mai ales se vede dupa nefasta. Sau nevasta, cum e corect ?
Sunt doi frati de-o imbecilitate carunta, delicioasa si cu bretele intitulati Avram. Unul a trantit neste propozitii cu public, altul se screme sa comita compuneri la gazeta. Nu ne deranjeaza atat timp cat nici nu exista. Dar un prost dintre ei, nu stim care, ca-s interschimbabili, ca izmenele, pe calator, ne-a inecat in mocirla uno fraze inepte. Dupa societatea desirata in 1989, oarecum stabilita sau stabilizata, unde gunoiul era ascuns oricum sub pres, si care se baza pe un oarece merit, a aparut o societate de consum nenenatural, bazata pe smecherie si pe invarteala, pe Dinamo si pe neamprostism ce nu mai recunoaste reperele de antart. De exemplu performantele sportive. Cazul Halepa. Ca nu am contribuit cu nimic, ca e rodul investitiilor parintilor, ca este o sportuomena de laborator particular. Perfect adevarat, dar a crescut in ghiveci, udata de doua ori pe zi ? Nu a facut scoala, cat a facut, aici ? Nu-i romanca ? Machidonii sunt romani si nimic altceva, grecii nici nu-i recunosc. Machidonii fac parte din familia noastra, romaneasca. Amestecata, asa cum este ea, si din asta ii vine si provine frumusetea. Cea mai buna ciorba este aia de cazan ! De ce sa nu ne intereseze ? Si ne intereseaza ca pierde la mal in loc sa castige la musteata ! Mie, sinceramente, ca simplu cetatean nici nu-mi place cum arata si cum joaca. Pe stilul asta pricajit, de pui golas cu gatul in pene nu era buna decat spanioloaica aia, Arantxa Suarez-Vicario, care avea muzicalitate, nu era o bruta ce amplasa mingi la comanda. A jucat peste treizeci de finale de Mare Slem, 30 ! Si a mai si castigat, cam jumatate din ele ! Aici avem aceeasi tehnica de perdea fluturand in vant ca si in cazul lui Hagi : generatie de aur fara aur. De locul 5!