Cosmopolitism : termen la modă care vrea să va să zică deschis la cap, adept al mai multor influenţe, deschis mai multor influenţe. El provine din cosmos şi din polis şi ne arată cam cum ar trebui să fim noi, românaşii, la modul ideal. Că doar avem o limbă plină de influenţe şi, de aceea, cred, expresivă şi plină de vitamine, o istorie cârpită pe la tiv de diverse imperii (acum nu mai putem de „ok”-uri şi de alte americanisme, chiar de italienisme dragi lui Heliade, de tipul construcţiei „ce oră e?” pentru „cât e ceasul?”, resimţită poate ca venind din slavă, ceea ce e cât se poate de adevărat!) şi posedăm vreo paişpe culte oficiale şi nu mai puţin de douăzeci şi trei de minorităţi recunoscute prin lege!
Fireşte, cosmopolitismul, superior vorbind, presupune o lectură uşoară şi o manifestare detaşată, lucruri prea puţin de găsit la „omul românesc”. Cel mai adesea declarativ, el se împacă de fapt cu toată lumea, dar scrâşneşte din dinţi în ograda proprie şi după gard, unde i se pare că este cel mai mare strateg. Infatuare balcanică, dusă delicat spre o paranoia lejeră cu accente oarecum hilare. Fundamental greci, cum crede Călinescu, noi repetăm deseori greşelile acestora. Şi la ei, chiar dacă au făcut lumea (mă rog, într-o foarte extrem de considerabilă proporţie!), între Aristotel, Platon, Homer – dacă o fi fost? -, Eschil, Euripide, Alexandru, Heracle Ahile, precum şi alte vreo două duzini de nume de ţi se face pielea de găină când le rosteşti şi alde Onassis sau fotbalistul Charisteas este distanţă de niscai trei, patru civilizaţii moarte şi îngropate!
Iată de ce discuţiile banale şi reclamele voit simbolice şi pedagogice – minus imbecilitatea asta cu grătar de România la suta de ani, o ruşine pentru care trebuie urgent amendată tembeliziunea română! – nu numai că nu încearcă să ridice o geană înspre înţelegerea unor noi repere, ci mai lasă o lespede de promoroacă intelectuală peste realitatea cea mai dureroasă. Astfel, referirea unui gestionar naţional la un alt popor, în cazul nostru poporul evreu, sigur că în termen nu are nimic peiorativ, dar în ton da, are cu prisosinţă. Şi are toată zgura străfulgerată de o istorie brutală şi odioasă, chiar criminală. Mai ales că este prelungită de o încercare absolut suprarealistă, dacă nu ar fi doar ridicolă, a unui nimeni autoconsiderat politician (noi nu avem oameni politici din 1866 şi până acum, cu vreo câteva excepţii de numărat pe deşte) de turnătorie justiţiară!
Pornirea haotică în contra unei femei are ceva din culoarea verde a anilor ’30- ’40 ai veacului trecut, dar şi din concepţia profund măsurabilă în mentalul colectiv că muierea este bună doar de cratiţă şi de legănat prunci. La care se mai adaugă şi imaginea hărtănită a coanei academician doctor-inginer de larg renume internaţional. Nimeni nu spune că acolo, la gubern, e vorba despre Elena din Troia sau despre Venus din Milo, mai degrabă din milă, dar nici ăi de se răţoiesc la ea nu-s vreun Dante ori vreun Shakespeare. Am văzut ziarici acoperiţi absolvenţi de TCM cu nota 6 sau foste filatoare şi care nu ştiu să pună o virgulă la locul ei, care o fac de-a dreptul proastă şi se miră apoi că mai înşfacă la amenzi. Nu amenzi ar trebui date, ci altceva, cu mult mai serios. O fătucă din Italia care a însemnat pe facebook că românii put a primit patru luni de închisoare, chiar dacă şi-a cerut scuze şi a organizat şi “seri distractive” cu donaţii ca să facă uitat înscrisul. După anul 1990, când ne-am bătut joc de cele patru clase ale lui Nea Nicu şi ale consoartei, în total opt, exact ca în ţările subdezvoltate, am început a fi foarte atenţi la sinergia fiarelor şi la implementarea ierburilor şi a vorbelor. Atunci au început să ne năpădească în limbajul convenţional conceptul de om politic şi cel de cinşpe mii de specialişti, care printre altele ne-au adus la sapă de lemn, specii năclăite în cosmopolitism necesar. Pe urmă s-au iţit şi masteratele. Acum e de-a dreptul hilar ca femei de serviciu, cântăreţi din mandolină, actori de reclamă lipsiţi complet de talent, dizeuze de şantan sau turnători de ocazie – cu toate şi cu toţii evidamente foarte utile şi foarte utili în profesiile lor – să asude şi să se năpustească furios în lingvistică. Materie pe care la noi au înnobilat-o, dacă nu chiar au inventat-o, Moses Gaster, Tiktin, Şăineanu, Candrea, Graur şi mulţi alţii.