Cu Sorin Satmari m-am imprietenit injurandu-ne. In presa. La sfarsitul secolului trecut.
Eu urcam muntele pe care nea Sorin isi infipsese drapelul. Polemizand cu mine, mi-a aruncat o franghie spre aerul tare unde el domnea. Nu credeam atunci, mi-a fost greu sa cred si in 2014, ca voi scrie prefata celei mai bune carti a lui Satmari, „Stand Up Comedy”. Amintiri, portrete, scheciuri, piese de teatru. Aflase ca are cancer, era discret in privinta suferintei si incerca sa recupereze ceva din trecut, marturisindu-se in scris, cu talent, cu umor, cu viata. Cand mi-a dat manuscrisul, statea in fotoliu, in sufrageria apartamentului sau dintr-un bloc izolat de freamatul orasului, pozitionat intre Bulevardul 1 Mai si Strada Clucerului. Pe nea Sorin il veghea sotia lui, Rodica Satmari, o doamna blonda cu silueta de studenta, iar deasupra lui Satmari, pe perete, era o acuarela de Alexandru Szatmary, pictorul care a atras-o pe Regina Maria spre Balcic. Nea Sorin spunea ca artistul intemeietor al Balcicului modern e unchiul lui. Pentru ca se dovedeste mai fidela si mai detasata decat orice as scrie azi, reproduc cateva randuri din prefata mea la „Stand Up Comedy”.
„Domnilor cititori, ati pus-o! Dati niste bani pe cartea lui Satmari, iar el va da la schimb o epoca! Pe Satmari, necrutatorul ziarist de cotidian, il puteti intilni baiat dulce ca in cartea asta cel mult o data pe luna! El isi transforma pixul in stilet – chiar si poantele lui inteapa, umorul i se converteste in sarcasm – cand descrie bagabontii care paraziteaza lumea sportului, dar isi imbraca acelasi pix in etola de hermina cand ii evoca pe sportivii cu pecete. In <<Stand Up Comedy>>, Satmari a adus si siluete, umbre, vazduh din lumea artei, si jongleaza cu amintirile ca Iosefini, prezent si el la strigarea acestui catalog al boemei. Razi, razi si tot razi pana cand te intristezi si-ti pare rau cand citesti, pentru ca intelegi ca trecutul a facut un misto crunt de prezent! Ce-am avut si n-am pastrat, nea Sorine! A fost comunism, da-l in ma-sa! Dar cu un zambet si un pahar, cu o fenta si o sueta, se putea trai ca in <<grajdurile de smarald>> ale lui Teodor Paca. I-ai scos pe Paca – Puca, nea Sorine, de sub plapuma de stele, asezandu-i la masa cu Fanus Neagu, Dinica si Piliuta, golind toti damigeana aceluiasi capitol. Pe care l-ai scris cu cerneala furata din patrimoniul amurgului.”
In „Stand Up Comedy”, Satmari a introdus si o piesa de teatru, „Lotiunea de cenzura”. Despre „Lotiune…” mi-a povestit o chestie nasoala, in urma cu trei saptamani. M-a sunat, vorbea gajait rau, el si cancerul imparteau aceeasi portie de oxigen, si mi-a zis ca a dat piesa, in 2015, directorului unui teatru de revista, sperand ca acesta s-o puna in scena. Cunoscutul derbedeu, care exploateaza credulitatea batranilor intr-o reclama pentru farmacii, n-a montat „Lotiunea…”, dar si-a insusit pagini intregi din ea, intr-o comedioara jucata la acel teatru si semnata de el, da, de el, de directorul bagacios si rapace.