In anii ‘90 au vandalizat Capitala, au schimbat guverne, ne-au intors in evul mediu. Nu stiu in ce proportie erau mineri si in ce proportie securisti cu mutre mazgalite cu funingine, stiu doar ca ii consideram niste vietati rupestre, folosite si aplaudate de catre complicii lor, fesenistii. Si acum, cand ii evoc pe acei gnomi iuti si bestiali, nu pot sa-i iert, nu pot sa-i inghit nici cu o tona de lamaie. Dar am auzit, zilele trecute, o poveste si ma simt dator sa o asez pe hartie. Eroii ei sunt minerii si Dumitru Farcas. Ma refer la Dumitru Farcas cel autentic, nicidecum la artistul confiscat de dinozaurii care isi preamaresc presupusa origine dacica.
Prin anii ’80, la sfarsitul unui spectacol organizat in Valea Jiului, oficialitatile din Petrosani au dat o masa. Dupa cateva ore de libatie, in mijloc de noapte, Farcas a spus ca vrea sa le cante minerilor iesiti din schimbul trei. Destinatarii demersului artistic au fost anuntati ca li s-a pregatit ceva. S-au enervat, credeau ca ii asteapta inca o sedinta. Purtau hainele de lucru, n-au mai avut chef sa se schimbe. „Garderoba” din subteran era o stinghie asezata la patru-cinci metri inaltime. Isi lasau salopetele, castile si lampasele pe un umeras legat de o sfoara si ridicat pe stinghia aia cu un scripete. Daca te uitai de la distanta la gioarsele lor agatate de peretii minei, aveai impresia ca vezi niste mineri spanzurati. Farcas si-a inceput concertul. Martorii spun ca nu l-au auzit niciodata cantand atat de frumos, ca pe gura metalica si vibranta a taragotului parca ieseau siluetele de fum ale unor ingeri. Ochii minerilor s-au umezit, pe fete li se furisau lacrimi, iar obrajii lor negri de carbune semanau cu niste spinari de zebra.