In mai 2001, m-am vazut cu Mister Cornel Dinu la Marriott, la barul Champions. A cerut un fresh de portocale. „E pentru bila”, a zis.
Am luat cafele, cocotati pe niste scaune inalte si vad acum, uitandu-ma pe fotografii, ca era imbracat la costum, camasa alba cu dungi subtiri bleu, cravata aurie. Fuma Davidoff. „Parintii au fost totul pentru mine, ei mi-au impus respectul pentru educatie si traditia familiilor romanesti de intelectuali cu responsabilitati de datina si de bine al neamului. De la ei am luat gustul cartii si curiozitatea de a incerca sa-mi explic ce traiesc, de ce traiesc si in ce climat ar trebui sa-mi continui viata.”. Cornel Dinu, zis Procuroru’. In copilarie, pe care am petrecut-o in mare parte in zona Tunari – Floreasca – Dorobanti, dinamovistii, cu care ma luptam si eu (!), strigau ca „Dinu – Procuroru’ – majoreaza scoru’!” Nu prea majora, inscria rar. Dintotdeauna, realizez, cu pozele in brate si cu amintirile toate, Dinu e ceva si noi am inteles, de multe ori altceva. Cultul pentru parinti, pentru carte, pentru traditie. Sa-l fi citit in pustiul salbatic debutat de Rudy Wetzer, la 15 ani, la Metalul Targoviste, in ’63?. „Cea mai mare bucurie a mea a fost sa joc impotriva strainilor. Am fost crescut in cultul nationalist si cred ca s-a vazut pe teren.” Fuma si povestea. Dupa un timp am coborat de pe scaune, ne-am retras pe o canapea. „Cu o zi inainte sa ma nasc, tata i-a spus antrenorului de la Alrus – el era presedinte – sa nu faca antrenament ca s-ar putea sa i se nasca un baiat si va da o petrecere. Asa a fost. Am primit numele unui var, apoi pe tata l-au gasit niste baieti, buni amici cu Ana Pauker, si din magistrat a ajuns sondor la schela de foraj Targoviste. Zece ani a plecat de acasa la 4 dimineata si s-a intors la 7 seara. Clasa muncitoare! Eu am crescut la Barlad, langa matusile mele, Florica si Virginica Dinu, licentiate la Paris, ca si mama, care terminase Academia Comerciala. A fost o copilarie ca-n Ionel Teodoreanu. Duminica mergeam la biserica, iar masa era fix la ora 13.00. Cine n-ajungea, manca singur, in bucatarie. L-am intrebat pe tata odata de ce dracu’ au disparut timpurile alea, cum de-a fost posibil sa fie distrusa toata intelectualitatea noastra? Baiete, tine minte, mi-a zis, in momentele importante, neamul romanesc nu e atent! Eu am fost, la 5 ani stiam 60 de poezii…”
In ’93, pe 2 iunie, la Kosice, cand toate se prabuseau ca funicularul lui Zorba, el era Anthony Quinn. Nu dansa, nu. Ramanea drept intr-un dezastru pe care nu-l merita, drept, cu proiectile improvizate zburand pe langa el. Toti ceilalti erau sub copertina bancii. Tot intr-o zi de 2 s-a nascut, dar in august ’48. Si tot intr-o zi de iunie, pe 18, in 1983 a jucat pentru ultima oara. 454 de meciuri, 53 de goluri, toate, totul pentru Dinamo.
(va urma)