Au nevoie Statele Unite de o „Doctrină Biden pentru Orientul Mijlociu”? Aparent, administrația Biden este pregătită să adopte „o poziție puternică și hotărâtă față de Iran”, să promoveze un stat palestinian și să ofere Arabiei Saudite un pact de apărare care ar depinde de normalizarea relațiilor Riadului cu Israelul.
Președintele american, care a evitat până acum marile proiecte menite să transforme Orientul Mijlociu, este pe cale să muște mai mult decât poate mesteca, mai ales când vine vorba de construirea unui stat palestinian, pregătind Washingtonul pentru un nou eșec în regiune.
Privind retrospectiv la perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, apare un model contradictoriu în politica externă a SUA în Orientul Mijlociu, notează Foreign Policy. Atunci când factorii de decizie au folosit puterea Americii pentru a împiedica producerea unor lucruri rele, au avut succes; dar atunci când au încercat să valorifice resursele militare, economice și diplomatice pentru a face să se întâmple lucruri bune, au eșuat.
Impulsul de a se angaja în mod direct în regiune datează din 1991. În lunile ianuarie și februarie ale acelui an, Statele Unite au învins armata de ocupație a liderului irakian Saddam Hussein în Kuweit. Iar 10 luni mai târziu, URSS s-a destrămat. Statele Unite au rămas singura superputere care a încercat să răscumpere Orientul Mijlociu prin „procesul de pace”.
Eforturile SUA de a instaura pacea între israelieni și arabi au devenit o piesă centrală a diplomației Washingtonului de după Operațiunea Furtuna Deșertului, în ciuda faptului că nu existau prea multe legături între efortul lui Hussein de a absorbi Kuweitul și conflictul dintre Israel și vecinii săi.
În ciuda a două administrații foarte diferite, cu două abordări diferite față de Orientul Mijlociu, Bill Clinton și George W. Bush au împărtășit un obiectiv comun, ambițios: transformarea politică și socială a regiunii. Nu au reușit să-l ducă la îndeplinire, după cum nu au reușit nici Obama, Trump și Biden.
Apoi a urmat uciderea brutală de către Hamas a aproape 1.200 de israelieni la 7 octombrie 2023 și răspunsul militar israelian în Fâșia Gaza.
Biden și echipa sa pot simți că nu au altă opțiune decât să urmărească soluția celor două state – Israel și Palestina – dar ar trebui să fie conștienți de ceea ce își asumă. Conflictul este legat de concepte spinoase – dar adesea neînțelese bine – precum identitatea, memoria istorică și naționalismul.
Apoi, există politici brutale în cadrul societăților israeliană și palestiniană care au contribuit la impasul dintre părți de-a lungul anilor. Războiul dintre Israel și Hamas, centrat pe Gaza, nu va face decât să îngreuneze și mai mult situația în care israelienii vor accepta cererile minime de pace ale palestinienilor – un stat independent pe deplin suveran, o capitală la Ierusalim și întoarcerea refugiaților.
În mod similar, palestinienii nu ar putea accepta cererile minime de pace ale Israelului, care sunt o imagine în oglindă a propriilor lor cereri: Ierusalimul, capitala eternă și nedivizată a Israelului; un stat al cărui teritoriu se extinde dincolo de liniile trasate la 4 iunie 1967 și nici o întoarcere a refugiaților palestinieni.
Lipsit de idei noi, îngrijorat de faptul că nu vrea să cedeze teren în fața competitorilor globali din cauza războiului din Gaza, Biden s-a agățat de procesul de pace – o întreprindere eșuată care nu are șanse mai mari de reușită acum decât în orice alt moment din ultimele trei decenii.
Ce ar trebui să facă în schimb Statele Unite? O întrebare dificilă, mai ales pentru că solicită politicienilor să recunoască limitele puterii americane de a rezolva un conflict de nerezolvat.
În 2001, în timpul unei conferințe de presă cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon, secretarul de stat american de atunci, Colin Powell, a remarcat: „Statele Unite nu pot dori pacea mai mult decât părțile însele”. Aceasta este capcana în s-a prins președintele Biden.