Joe Biden va merge la alegerile prezidențiale din noiembrie prezentând cheltuielile generoase pentru tranziția ecologică – și politica sa industrială intervenționistă în general – ca fiind una dintre marile sale realizări. De asemenea, el vrea să o exporte în restul lumii.
Jake Sullivan, șeful Consiliului de Securitate Națională al Casei Albe, a declarat anul trecut: „Ne vom urmări fără menajamente strategia noastră industrială acasă, dar ne angajăm fără echivoc să nu ne lăsăm prietenii în urmă. Vrem ca ei să ni se alăture.”
În realitate, Sullivan ar putea fi nevoit să se resemneze: atunci când intervenționismul tău economic implică generozități fiscale pe care alte economii mari doar visează să și le permită, și protejează industria americană cu bariere comerciale pe care alte guverne le consideră neplăcute, este dificil să vezi cum poți aduna o gașcă de țări care gândesc la fel.
Biden a protejat producătorii americani de oțel de concurența importurilor – deși cu nimic asemănător cu tarifele radicale impuse de Donald Trump – și a încercat să construiască o industrie americană a semiconductorilor prin Chips Act.
Însă piesa sa centrală este Legea privind reducerea inflației(IRA), care include un program masiv de cheltuieli federale și credite fiscale pe termen nelimitat, menite să creeze o producție internă ecologică pentru a deservi piața americană.
Cheltuielile pentru climă și energie au fost estimate inițial la 385 de miliarde de dolari în 10 ani, dar proiecțiile făcute în primăvara anului trecut au sugerat că au crescut la aproximativ un miliard de dolari. Unele estimări arată că, în momentul în care programele își vor atinge obiectivele de mediu, costul lor ar putea fi de 3 miliarde de dolari.
Acesta este un traseu pe care alte economii mari – cu excepția, în mod ironic, a Chinei – nu își pot permite cu adevărat să îl urmeze. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, o americanofilă notorie, a vorbit despre coordonarea politicii ecologice cu SUA, iar UE a creat, în teorie, un fond unic de 800 de miliarde de euro „NextGenerationEU” pentru a finanța tranziția ecologică și digitală.
Dar, în practică, se dovedește a fi dureros de lent pentru a scoate banii pe ușă, deoarece necesită ca statele membre să îndeplinească obiectivele de performanță stabilite de Comisie.
Spre deosebire de SUA, UE nu dispune de o mare funcție centralizată permanentă de impozitare sau de împrumut și trebuie să creeze noi mecanisme de cheltuire a fondurilor pentru proiecte, mai degrabă decât să plătească rapid sumele prin intermediul creditelor fiscale.
De asemenea, UE a rezistat să fie la fel de agresivă ca SUA în ceea ce privește restricționarea comerțului și a investițiilor cu China. Bruxelles a anunțat o anchetă privind vehiculele electrice chinezești subvenționate, dar este puțin probabil să se soldeze cu tarife foarte mari, iar subvențiile interne nu sunt în general concepute pentru a exclude producătorii străini (inclusiv chinezi).
Cel mai important producător auto chinez BYD a anunțat recent că va produce mașini electrice în Ungaria, subvenționate de guvernul maghiar.
Poate că există multă invidie față de IRA în lume, dar politica industrială a SUA deschide o cale pe care alții nu pot sau nu doresc să o urmeze.