Parafăm brevete de numire prin abuz, nu prin uz. Am trecut și noi pe-acolo cum ziceau belferii ăia acri „a trecut prin școală ca gâsca prin apă”. Nu s-a prins nimic de el, dar nici nu a lăsat vreo pană de scris amintiri. Acum ne preocupă ciorbele cu și fără borș din huști să le trecem pe curatul vreunui ghid, dar nu posedăm nicio stea pe firmamentul rotitor al fețelor de masă. Nici pe ciribomflaxul rotativ, cum spuneam când eram mici. Ăla de-a inventat clătitele flambate sau flamboaiante, cum se zice și prăjitura Melba nu cred că le-a brevetat. Sau ălălalt, care organiza mesele la Palatul Elizeu și a inventat peștele în aluat și supa de trufe? Pe Palatul Elizeu l-am văzut și eu odată și o dată, când cu Porțile deschise, modă pe care am preluat-o, firește, nemestecat. Am stat la o coadă ca la noi la carne, pe vremuri. Am mai nimerit o coadă de-asta la Galeriile Uffizi, la Florența. Ăia au ce înscrie în patrimoniul Unesco, nu ciorbe și doine și lăcrămioare. Bune și dânsele, nimeni nu zice nu, dar fără cărămizi în piept. Devenim ridicoli.

Când eram mici ne uitam la Daktari, Bonanza, Flipper, Calul Fury, Lassie sau la Belle și Sebastien. Acum vrem, de fapt continuăm în dorința noastră șuie, să tot vrem largă recunoaștere internațională. Hălăduim ca nărozii și irozii pe la casele oamenilor, fie la țară, fie în afara ei. Nea Nicu era cu Mozambicu, după cum remarcă Bibanul. Ăștia nouții sunt cu Hatari și Tamba. Hatari, filmul, parcă era cu John Wayne, nu serialul, Daktari, dat în copchilăria noastră de plastelină. Cu leul Clarence și cu cimpanzeul Judy. Ambele vorbe-titlu sunt din swahili, și nu cred că-s înregistrate la OSIM. Înseamnă „atenție, pericol!” și „doctor”. Noi facem huburi, mall-uri, piețe, străzi pietonale și aiurim toată circulația vaselor unui oraș. Nici conceptul de oraș nu ne prea surâde nouă, avem o privire neasfaltată. Fără cardo și decumanus. Suntem o civilizație a satului, și nu este deloc rău, ar trebui să ne-o asumăm că doară nu suntem singuri. Ce, Franța e altfel, aia profundă? Sau Italia din Ciociara și Fontemara? Americanii nu au sate, au șosele. Noi avem bunul obicei de-a le dărâma și recondiționa și pe astea. Infrastructură cu încălzire centrală, nu cu lemne. Asfaltăm pădurea și parcurile. Pâinea adevărată se face pe vatră sau în țest, după cum vinul se face în butoi, nu în peturi de plastic. Bojdeuca bădiei Creangă nu trebuie recondiționată cu pereți de rigips și cu termopane. Sigur că nu rezistă o cocioabă din paiantă (ăsta-i sensul, vine din rusește, bujdă, bujdeucă) dar găsești o soluție, vâri măcar un fragment din ea în sticlă, o pozezi din toate unghiurile care merită, o expui ca pe cele din Muzeul Satului. Suedezii, de la care ne-am inspirat în muzeul citat, au un stabiliment întreg dedicat celebrei lor corăbii Vasa care, ca și Titanicul, n-a apucat să facă un drum până la ălălalt mal, s-a scufundat albastru. Vasa de-abia ce plecase din port, a fost descoperită peste fix 333 ani și este intactă, cu tunuri cu tot.

Avem generali proveniți din lenți majori care dezghioacă nodurile omenirii dar nu sunt în stare să lanseze o rachetă, procedează ca în filmele lui Chaplin. Fâss! Bani aruncați pe fereastră, generali ai armatei moarte, conform unui titlu vestit. Noroc cu sporturile de echipă cu moț și cu fundițe. Ne-am calificat cu chiu și cu vai la un turneu final, unde nu cred să facem mare lucru și exultăm de bucurie șlampătă. Comentacii, alde Prosti Motanu și Ermil Grăjdinescu, sedentari de bloc, cu mintea foarte dezvelită, mai aveau puțin și începeau dedicațiile sau telegramele de mulțumire. Jucăm prost, suntem conduși de niște agramați și inutili dar ne credem Regi, Prinți și stele, tot stele, iacă, ale stadioanelor. Am trecut și noi pe la mari grupări fotbaliatoare, dar razant, n-am lăsat prea multe dâre. Ne țin ăia minte, vag, să ne facă o plăcere. Ne lăudăm prostește, deși nu am fost niciodată printre protagoniști. Firește, nu ne comparăm cu Marile Puteri din domeniu; Germania și Italia și atunci când joacă prost ies în primele patru de la un Mondial, iar ăi din Brazilia sau Argentina, dacă nu iau titlul, trebuie să demisioneze din meserie când vin acasă.

De altfel ne lipim de etichete vechi fără niciu motiv. Profesorul meu Croh mă întreba prin anii ‘90 cum de-și permit să ia ăștia titluri ca Adevărul, Cuvântul, Universul, Seara, Dimineața. Au vreo legătură cu familoanele respective? Nicidecum, mofturi și lux umplut, ne place să ne dăm ceea ce nu suntem. Larvele astea de-acum nu au nicio legătură cu peneleul istoric, nici măcar cu ciripitorii de după ‘89. Educație proastă, copiată și aia. Să-i lași copchilului alegerea. Din ce să aleagă ăla dacă nu-l înveți să-și facă patul, să-și înnoade șireturile, să spună iartă-mă, nu mai fac și sărut mâna pentru masă? În tehnofeudalismul de azi (vorbă luată de la alții), încercăm forme în care nu intră plămada aflată la dispoziție. Iese ca-n zgomotele astea ale ploii din Câmpulungul lui Măgeanu, cu fâțele alea cucuiete lipsite de haz și intelijanță.