Atacurile Rusiei de tip război hibrid (sau „zonă gri”) s-au intensificat brusc în această lună. Testele făcute la granița NATO și dincolo de ea, de la nordul  la sudul flancului estic de ruși pleacă de la drone la avioanele MIG-31 care survolează zone interzise.

Modul de acțiune al NATO este esențial pentru sistemele de informații ale Rusie. Așadar, ce va face Europa în această privință?  Termenul se referă la agresiunea care se oprește înainte de un război total, iar Rusia a accelerat ritmul în ultima vreme. În această categorie de agresiune interstatală, găsim lucruri precum ruperea cablurilor submarine, comiterea de atacuri cibernetice, sponsorizarea de miliții și răspândirea de dezinformări politice. Luna aceasta, provocările rusești au inclus presupusul bruiaj GPS al Moscovei împotriva avionului comisarului UE Ursula von der Leyen, o incursiune majoră cu drone în spațiul aerian polonez și o altă incursiune mai mică (cu o singură dronă) pe cerul de deasupra țării membre NATO, România, câteva zile mai târziu.

Lituania tocmai a concluzionat că Rusia este responsabilă pentru detonările din 2024 ale mai multor colete transportate de serviciile de transport maritim DHL și DPD. În Franța, Rusia este suspectată că se află în spatele actelor de vandalism antisemite și islamofobe, inclusiv a capetelor de porc tăiate lăsate în fața moscheilor, care au amenințat să alimenteze diviziunile sociale și politice interne din țară. Rusia continuă o campanie militară agresivă în Ucraina și își testează capacitățile (exerciții, drone, atacuri cibernetice, incursiuni aeriene). Aceste acțiuni cresc tensiunea şi pot duce la incidente transfrontaliere. Evaluările oficiale (DIA, comunitatea de informații a SUA) spun că Moscova continuă o strategie de uzură în Ucraina; nu există în mod deschis semne că Kremlinul ar căuta acum un război larg împotriva NATO, pentru că riscurile şi costurile ar fi enorme pentru Rusia. Totuși riscul nu se îndreaptă spre zero. A crescut probabilitatea unor incursiuni izolate, atacuri cu drone/rachete peste frontieră, operațiuni cibernetice, dezinformare şi presiune politică/energetică. Exerciții militare ca ZAPAD-2025 sau incidente recente (ex.: intrări neautorizate în spațiul aerian eston) sunt monitorizate ca posibile teste ale hotărârii NATO de a se apăra. O testare a avut loc în Estonia.

Trei MiG-31 rusești au pătruns în apropierea Tallinnului, zburând 12 minute în cerc și fiind interceptate de avioane F-35 italiene, scrie CNN. Avioanele au trecut prin zona insulei Vaindloo, la doar 28 km de coasta Estoniei și 50 km de cea finlandeză, semnalând că rușii au vrut să fie văzuți. Oficial, Moscova spune că veneau din Karelia (niciuna din cele două baze aeriene din Karelia -cea de la Priozersk, pe Ladoga, și cea de lângă Petrozavodsk, pe Onega- au altă destinație- una e orientată pe avioane de transport și cealaltă pe Su‑35), dar e mai probabil să fi decolat din baza Monchegorsk, din Kola, unde se află o escadrila de MiG-31 care protejează baza de submarine nucleare care fac parte din triada strategică a Rusiei. Noutatea e că rușii au adus aceste interceptoare în Kaliningrad — un spațiu mic pentru un avion capabil să depășească 3.000 km/h ( Kaliningrad este practic un dreptunghi de aproximativ 80 km pe latura scurtă și 175 km pe latura lungă). MiG‑31 este un avion rapid astfel la 2,8 Mach și are viteza aproape dublă față de F‑35 (care se situează în jurul lui Mach 1,6).

Părearea mea este că MiG-31 nu e destinat luptei directe cu NATO, ci intimidării, pentru că poate transporta racheta hipersonică Kinjal (Mach 10, rază 2.000 km). Deși sistemele Patriot au doborât unele astfel de rachete, apropierea de NATO scurtează timpul de reacție și crește riscul ca ele să treacă de apărarea antiaeriană. Cred că este răspunsul rus la operațiunea NATO declanșată după atacul cu drone din Polonia: F‑16, Rafale, Eurofighter, F‑35 plus fregate daneze și un sistem SAMP/T italian. NATO şi statele UE întăresc apărarea, livrează armament şi consolidează descurajarea pe flancurile estice (vânzări/transferuri de armament, trupe în regiune). Aceste măsuri scad probabilitatea unui atac direct, dar pot transforma o escaladare locală într-un incident major dacă nu sunt gestionate corect. Este clar că Europa nu a găsit încă un răspuns bun la aceste provocări, pe care Putin le întreprinde în principal pentru că sunt mai ieftine decât războiul propriu-zis. Este o problemă inerent dificilă pentru democrațiile europene. Spre deosebire de domeniul militar, sistemele autocratice au, fără îndoială, un avantaj structural în comparație cu democrațiile liberale când vine vorba de războiul hibrid.

Dacă democrațiile ar folosi aceleași instrumente în aceleași moduri, probabil s-ar putea proteja mai bine de aceste atacuri. Dar acest lucru ar anula chiar scopul a ceea ce încearcă să protejeze: democrația liberală însăși. Europa „ar trebui să folosească la maximum instrumentele economice pe care le are la dispoziție, cum ar fi confiscarea activelor rusești în străinătate pentru a pedepsi Rusia pentru provocările sale. Cumpărarea și fabricarea mai multor arme și creșterea asistenței pentru Ucraina ar fi un început bun. Europa ar trebui să învețe și să-l învingă pe Putin în propriul său joc subversiv, încurajând atât dezertarea elitelor ruse, cât și scurgerea capitalului din Rusia. Ideea ar fi să slăbească economia Rusiei, să provoace un „exod al creierelor” și să îndepărteze unii ruși bogați și influenți de baza de sprijin oligarhică a lui Putin. Altfel, dronele rusești deasupra Poloniei și a României ar putea fi un prevestitor al unui viitor mult mai tulburător.

Deși anul 1991 este privit de obicei ca finalul Războiului Rece, realitatea arată mai degrabă o pauză decât un sfârșit. Căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei și prăbușirea Uniunii Sovietice au fost interpretate drept închiderea erei bipolare și începutul unei lumi noi. Totuși, conflictele ulterioare, mai ales cel din Ucraina din 2014, au readus în circulație termeni precum „Noul Război Rece” sau „Războiul Rece 2.0”, ridicând întrebarea dacă, de fapt, Războiul Rece s-a încheiat vreodată. Esența confruntării nu a fost existența Uniunii Sovietice, ci rivalitatea strategică dintre două superputeri nucleare. Încă din 1945, George Orwell anticipa o lume dominată de state gigantice înarmate cu arme capabile să anihileze milioane de oameni în câteva secunde, o „pace care nu este pace”. Statele Unite au folosit arma nucleară doar cât timp au avut monopolul asupra ei, iar Stalin, conștient de importanța acesteia, a lansat imediat programul atomic sovietic, culminând cu testul din 1949 – moment ce marchează, de fapt, începutul real al Războiului Rece, același an în care s-a fondat NATO. În următoarele decenii, SUA și URSS au acumulat zeci de mii de ogive și sisteme de lansare, creând doctrina „distrugerii reciproce asigurate” (MAD), ce a rămas fundamentul ordinii mondiale chiar și după dispariția URSS. În ciuda acestei continuități, percepția publică și politică a fost că epoca respectivă s-a încheiat. La peste treizeci de ani distanță, această ruptură între realitate și impresie pare una dintre marile iluzii ale perioadei post-1991. Și în Asia, ideea unui „sfârșit” al Războiului Rece este greu de susținut. Japonia și Rusia nu au semnat nici astăzi un tratat de pace pentru al Doilea Război Mondial, iar Coreea rămâne împărțită, cu un conflict înghețat doar prin armistițiu. Peninsula coreeană este în continuare una dintre cele mai militarizate regiuni ale lumii, fără perspective de reconciliere. Mai mult, Coreea de Nord și Rusia și-au refăcut alianța, iar parteneriatul dintre Rusia și China pare mai stabil decât cel sino-sovietic din anii ’50. Astfel, nu doar că Războiul Rece nu s-a terminat, dar situația actuală este la fel de periculoasă ca oricând în ultimele opt decenii. Lecția este că istoria se dovedește mult mai persistentă decât ne place să credem: a fost nevoie de un secol pentru a rezolva „problema germană”, iar confruntarea cu Uniunea Sovietică/Rusia durează deja de 80 de ani, fără un sfârșit previzibil.

Dar să revenim la ziua de astăzi. Războiul din Ucraina a transformat dronele din arme auxiliare în pilon central al războiului modern. Rusia are avantajul producției de masă și al volumului, în timp ce Ucraina compensează prin inovație, lovituri în adâncime și utilizarea creativă a dronelor navale și comerciale modificate. Dronele rusești au invadat Ucraina în număr tot mai mare, pe măsură ce Moscova își intensifică producția. Apoi, săptămâna trecută, peste o duzină au trecut granița în Polonia. NATO a trimis avioane de vânătoare pentru a le doborî, dar multe drone au reușit să treacă – inclusiv unele fabricate din placaj și spumă. Faptul că astfel de arme ieftine au evitat apărarea aeriană de milioane de dolari evidențiază provocarea cu care se confruntă NATO în noua eră a războiului. Prim-ministrul polonez Tusk a afirmat că incursiunile anterioare ale dronelor rusești în spațiul aerian polonez s-au datorat „greșelilor” (posibil referindu-se la erori ale operatorului), dezorientării dronelor din cauza războiului electronic (EW) sau rezultatului unor provocări rusești la scară mai mică. Întrebarea este cine a manevrat dronele? Cine vrea o confruntare NATO versus Rusia? Estul sau Vestul? Ucraina sau Rusia? Acest eveniment determină NATO să se grăbească să regândească și să modernizeze apărarea sa aeriană. Dar calculele sunt dificile: o dronă costă de la sute la zeci de mii de dolari, iar rachetele care se apără împotriva lor costă adesea milioane. Ucraina a experimentat cu plase, cuști și mitraliere montate pe camioane, elicoptere și avioane de vânătoare pentru a contracara amenințarea – împreună cu drone anti-drone. În curând, armatele NATO ar putea avea o nouă soluție: laserele. Un număr tot mai mare de țări occidentale dezvoltă și implementează arme bazate pe laser care ar putea fi mai ieftine și mai eficiente în doborârea dronelor decât rachetele. Unele au fost deja folosite în război, de către Israel și Ucraina.  O companie australiană, Electro Optic Systems, are un laser despre care spune că poate doborî 20 de drone pe minut și care a fost achiziționat de un membru european NATO. Acesta costă aproximativ 83 de milioane de dolari pentru fiecare sistem, inclusiv instruirea și piesele de schimb, și va fi livrat până în 2028.

După instalarea sistemului, se așteaptă ca acesta să doboare dronele la un cost mai mic de 10 cenți pe lovitură. Poreclit „Apollo” după zeul grec al luminii, laserul de 100 de kilowați are aproximativ același nivel de putere ca sistemul Iron Beam pe care îl construiește Israelul. Compania a mai raportat comenzi pentru un alt sistem al său „Slinger” Counter-Drone Remote Weapon System pentru clienți din Europa (inclusiv un integrator naval european) — şi aici cumpărătorii concreți nu au fost detaliați public. Mai multe lasere se află în diferite stadii de testare și utilizare de către armata americană, care cheltuiește aproximativ 1 miliard de dolari pe an pe arme laser și lucrează pentru anul viitor la dezvoltarea unei arme de un megawatt. La acest nivel de putere, laserele ar putea doborî rachete balistice și arme hipersonice. Un laser de 100 de kilowați este limitat la țintirea dronelor, artileriei și mortarelor. Apărarea aeriană este foarte solicitată de ani de zile, în special pentru a proteja ținte din Orientul Mijlociu, Asia de Est și SUA. Roiurile avansate de drone din Ucraina, împreună cu atacul îndrăzneț al Ucrainei cu drone în adâncul Rusiei, arată altor țări că sunt și ele vulnerabile. Contraatacurile lor, inclusiv laserele și alte arme, vor modela rezultatul războaielor de astăzi – și de mâine. Rusia a transformat producția de drone într-o prioritate absolută, iar rezultatele se văd deja pe cer.

Ucraina se confruntă acum cu un val tot mai mare de drone de atac pe care Moscova le folosește în raidurile sale. Doar într-o singură noapte din această lună, Rusia a lansat peste 800 de drone explozive și momeli peste graniță. Această creștere spectaculoasă se datorează extinderii masive a producției interne de drone unidirecționale, proiect coordonat direct de Vladimir Putin și concentrat în două fabrici principale. În paralel, Kremlinul a impulsionat și fabricarea de drone tactice mai mici, utilizate zilnic pe front, mobilizând în acest efort autorități regionale, fabrici civile și chiar elevi de liceu. Rezultatul: un flux constant de drone combinate cu noi tehnologii și tactici, care pun Ucraina într-o poziție extrem de dificilă. Dacă la început Kievul deținea un avantaj în războiul cu drone, acum Moscova a reușit să-l anuleze. Atacurile rusești folosesc drone, rachete și momeli pentru a copleși apărarea aeriană ucraineană și pentru a lovi ținte strategice: fabrici de armament, infrastructura energetică și marile orașe. Ucraina, la rândul ei, a obținut succese notabile, reușind să lovească adânc pe teritoriul rus – de pildă, atacul de pe 14 septembrie asupra unei rafinării de lângă Sankt Petersburg. Totuși, ofensiva rusă este mult mai amplă și sofisticată, forțând armata ucraineană să-și adapteze rapid tacticile. Grav este că amenințarea dronelor rusești a depășit deja granițele Ucrainei, cu episoade recente în Polonia și România. Aceste incidente au arătat cât de dificil ar fi pentru NATO să se apere eficient în fața unor atacuri de tipul celor pe care Moscova le poate organiza astăzi. În perspectivă, un singur val de atac rusesc ar putea implica mii de drone simultan ceea ce înseamnă copleșirea unei apărări antiaeriene.