În vara lui 2021, imagini din satelit au dezvăluit că China construia 220 de silozuri pentru rachete balistice intercontinentale (ICBM) la marginea deșertului Gobi și în provincia Xinjiang. Nici nu pare probabil ca Beijingul să se oprească aici, având în vedere angajamentul președintelui Xi Jinping de a construi o armată de „clasă mondială” până în 2049.
Timp de zeci de ani, China a menținut o forță nucleară relativ mică, dar, potrivit estimărilor actuale ale serviciilor de informații americane, acest arsenal este acum pe cale să se cvadrupleze, ajungând la 1.000 de arme până în 2030, un număr care va plasa gigantul asiatic drept rival al Rusiei și Statelor Unite.
Apropiindu-se de paritatea cu cele două mari puteri nucleare existente, China anunță o schimbare de paradigmă către ceva mult mai puțin stabil: un sistem nuclear tripolar. În această lume, va exista atât un risc mai mare de cursă a înarmărilor nucleare.
America nu pot face nimic pentru a împiedica China să se alăture acesteia și Rusiei ca cele mai mari puteri nucleare ale lumii.
După Războiul Rece, Rusia și SUA au convenit să își reducă forțele strategice desfășurate la 1.550 de arme nucleare, deoarece au continuat să mențină un avantaj mare față de orice alt stat cu armament nuclear. Deși sistemul bipolar nu a eliminat riscul unui război nuclear, a funcționat suficient de bine pentru a evita Armaghedonul.
Două caracteristici ale sistemului cu două puteri sunt paritatea și distrugerea asigurată reciproc, sau MAD. De când au inițiat discuțiile privind limitarea armelor strategice, în 1969, atât Moscova, cât și Washingtonul au subliniat menținerea parității, sau a arsenalelor de dimensiuni similare.
Pentru ambele puteri, stabilirea unor forțe nucleare care erau similare ca mărime și mult mai mari decât cele ale oricărui alt stat nuclear le-a plasat pe picior de egalitate.Atingerea de către China a statutului de mare putere nucleară va deranja dramatic acest echilibru delicat.
Paritatea nucleară, misiune imposibilă
China și-a modernizat, de asemenea, forța de rachete balistice lansate de pe submarine și flota de bombardiere cu rază lungă de acțiune, cu scopul de a dispune de o triadă robustă de sisteme de lansare a rachetelor nucleare – terestre, maritime și aeriene – o capacitate pe care până în prezent doar Rusia și Statele Unite au deținut-o.
Într-un sistem tripolar, pur și simplu nu este posibil ca fiecare stat să mențină paritatea nucleară cu arsenalele combinate ale celor doi rivali ai săi. Andrew Krepinevic, politolog la institutul New American Security, arată un scenariu în acest sens.
Să presupunem, de exemplu, că China a desfășurat o forță nucleară de aceeași mărime ca Rusia și Statele Unite: 1.550 de arme.
În acel moment, strategii americani ar putea concluziona în mod rațional că trebuie să adauge încă 1 550 de arme pentru a atinge paritatea cu forțele combinate ale Chinei și Rusiei. Între timp, strategii ruși ar dori același lucru.
China, după ce și-a stabilit un arsenal la egalitate cu cele două mari puteri nucleare, nu ar fi înclinată să renunțe la statutul său nou câștigat – și astfel, un sistem tripolar riscă să se prăbușească într-o cursă a înarmărilor, în care paritatea este căutată în mod continuu, dar niciodată atinsă.
Introducerea unei a treia puteri nucleare care este, precum Rusia, un stat nedemocratic, ar putea adăuga un alt element de instabilitate.
Războiul din Ucraina a demonstrat deja riscurile prezentate de un lider cu putere necontrolată. În absența unei schimbări radicale în sistemul politic chinez sau rus, controlul asupra celor mai mari arsenale nucleare din lume va rămâne, în două din trei cazuri, în mâinile unui dictator cu puțină sau deloc nevoie să se consulte cu alții.
