Ceausescu era la apogeu, la Cernobil se produsese catastrofa la reactorul care de câteva zile ataca radioactiv Europa, iar la noi incepuse sa se afle, biletele la teatru in Bucuresti se gaseau rar, greu, pentru ca spectacolele erau majoritatea superbe, asteptam Mondialul din Mexic si cartea scrisa de Ioan Chirila, mâncare nu prea era, in facultati incepea agitatia pentru admitere, in licee era la fel, Steaua eliminase pe Anderlecht si se calificase, neverosimil, in finala CCE si nimeni nu-i dadea vreo sansa cu FC Barcelona. Eu eram la liceu si ma pregateam, cu meditatori, ca toata lumea „decreteilor”, pentru facultate, la Filologie. Meciul de la Sevilla il stiti. Il stim cu totii, pe de rost, de la comentariul fraza cu fraza al lui Teoharie Coca Cosma – „Suntem finalisti!”, „Aparaaa Duckadam!” „Lacatus trebuie sa inscrie! Lacatus va inscrie!” – pâna la intrarea antrenorului Iordanescu. Asa a fost atunci si dincolo de astfel de amintiri putine se mai stiu. Acum câteva zile eram la Barcelona pentru meciul cu Real Madrid. Beam o cafea cu mai multi prieteni, toti strânsi in jurul lui Hagi si al lui Popescu, in asteptarea intrarii in direct la TVR. Inevitabil, de la meciul lor trecem la meciul nostru de acum un sfert de secol. Nici Hagi si nici Popescu n-au prins acele tricouri ale Stelei. Primul l-a imbracat peste 9 luni, la Monte Carlo, iar „Baciul“ abia in 1987-1988, când a si jucat pâna in semifinalele Cupei Campionilor. Eram deci la Barcelona. La un moment dat, Hagi isi aminteste: „Gica, ce joaca Barcelona azi e exact ceea ce ne cerea nea Imi la Steaua…” „Si la nationala, spune Popescu. Ţii minte ca nu ne lasa, la lot, sa conducem mingea… Pas si fugi, pas si demarcare, pas si pleci… parca il aud.” „Exact. Iar daca tineai mingea, o dadea la adversar… Nu-i spuneam tiki-taka, dar aici era secretul Stelei. Viteza si pasa.” Hagi inchide ochii si, pentru o clipa, zâmbeste. Steaua de acum 25 de ani, când a luat Cupa, facea ce face Guardiola azi cu Xavi, Iniesta si Messi.” Apoi subiectul trece ca o amintire, ca o parere. Cafeaua e pe sfârsite. Ne ridicam de acolo, din port, de la „Barca de Salamanca”. In asteptarea taxiului, ne strângem pe trotuar ca sa treaca un grup de fani ai Barçei, vreo 7-8, imbracati cu totii in tricourile blau-grana. Pentru o alta clipa, in soarele Mediteranei, cei doi Gica par, printre catalanii care trec zgomotosi, Messi si Puyol. Doar parul, un pic grizonat, ii tradeaza. Silueta si privirea nu. Cât despre Duckadam, Iovan, Belo, Bumbescu, Barbulescu, Tudorel, Miti, Loti, Balint, Laca si Piti, ei urmau sa intre peste câteva ore in teren, pentru alta echipa, sub un alt steag, cu alte nume, in alte timpuri: Valdes, Pique, Busquets, Villa… E o iluzie, stiu. De un sfert de veac stim ca fara ei, de atunci, n-am avea amintiri. Adica n-am avea nimic. Suntem singuri, uriasii s-au retras intre timp si uneori ni se pare ca, brusc, au intinerit, ca sunt tot ei. Nu sunt. E doar o iluzie si o singuratate. Dar, cândva, Steaua era peste Barcelona.