Simbata la prinz, pe Schitu Magureanu, parchez vizavi de Bulandra, pe colt, in dreptul unui hotel prapadit inghesuit intr-un bloc venerabil. Din hotel iese prompt o duduie, se propteste in fata masinii si-mi ordona sa nu parchez acolo, ca e rezervat. Deschid geamul si-i spun ca nu exista nici un semn, asa ca, daca vrea sa-mi mut masina, sa pofteasca sa-mi arate un contract. „Imediat”, zice duduia, si dispare inauntru.
Joaca la cacialma, bineinteles ca n-are nici un contract – am parcat pe colt, unde oprirea e interzisa (stiu bine Codul Rutier, daca-mi salta permisul il iau inapoi fluierind). Ma astept mai degraba ca, in loc de contract, duduia sa vina cu doi baieti bine claditi.
Dupa vreo trei minute, fata se intoarce cu miinile goale: „Da’ ce, sinteti de la…? De ce trebuie sa va arat io contractul?”. „Nu”, zic, „nu sint de la… Trebuie sa-mi aratati contractul pentru ca nu exista nici un semn din care sa rezulte ca aici e o parcare rezervata”. Ramine perplexa. Apoi, intra inapoi in hotel trintind usa. Eu ii astept in continuare pe baietii bine claditi, ca sa pot suna la politie (Politia Comunitara nu se ocupa de contraventii rutiere).
Vazind ca n-o scot la capat cu intimidarea, angajatii hotelului schimba tactica: vin pe rind si-si lipesc nasurile de geam, zgiindu-se la mine (probabil, eu trebuia sa ma rusinez si sa ma car cu coada intre picioare de-acolo). Doar ca nu sunt deloc rusinos, ma zgiiesc si eu la ei, le fac semne cu mina. Daca si-au facut socoteala ca cedez primul, mi-e mila de ei – as putea invata chiar si un catir ce inseamna indaratnicia.
Intr-un final, au aparut amicii pe care ii asteptam si am parasit cimpul de lupta triumfator, zimbindu-le a batjocura. As fi invins oricum: in cel mult 12 ore schimbau tura si erau nevoiti sa plece.