Azi, in rezonanta unei impliniri tragice, se aduna 20 de ani de cind a cazut Zidul Berlinului. Prin 2005 sau 2006, 9 noiembrie a picat intr-o simbata, iar Discovery a dedicat evenimentului intreaga zi de transmisie. De la prinz pina noaptea tirziu am urmarit vreo 10-15 filme documentare. Dar cea mai izbutita reprezentare a acestei atrocitati istorice apartine, din punctul meu de vedere, unui prozator român, Petru Popescu. Nu-i scriitorul meu preferat. O asemenea inflatie egotica, atita autointegrare in spatiul marilor culturi n-am intilnit nici la Breban. Dar in prima parte a romanului autobiografic „Supleantul”, Petru Popescu reuseste o descriere de mare incarcatura a acestei catastrofe. La mijlocul anilor ’70, Petru Popescu se nimerise prin Berlinul comunist. Led Zeppelin cinta in partea cealalta. Prozatorul a facut o combinatie cu portarul unui hotel, iar „galonatul” i-a promis ca, in schimbul unor bani, il va duce la concert. Au ajuns amindoi sub piciorul Zidului. Acolo se mai gaseau citeva zeci de tineri est-germani. La un moment dat, a venit militia si i-a incins cu bastoanele. Se auzeau zbierete si din Vest, si din Est. Cei din Occident tipau orgasmic, cum se intimpla la concertele rock, iar fratii lor de singe de dincoace de Cortina urlau fiindca le invinetea stapinirea spinarile. Cine regreta cei 45 de ani de crima programata ar trebui sa citeasca acest fragment din „Supleantul” si sa inteleaga ca perpetuarea comunismului ar fi trasformat toate generatiile fragede in bulbi prinsi in ghearele zanganitoare ale frigului rosu.