Ca de fiecare data in momentele cheie, Iohannis nu este de gasit. Mai ales daca este parte intr-un spectacol grobian de putere, cu sufleori din Parchete, din servicii, din strada si din partidul care-i baga vant in vele. Nu Iohannis este cel pe care l-ati vazut la televizor si l-ati auzit vorbind despre justitie si despre Curtea Constitutionala, despre Kovesi si revocarea ei. Ala este doar un cetatean trimis sa scoata sunete in fata camerelor de filmat, pentru ca nimic din atitudinea lui nu demonstreaza ca ar fi chiar presedintele.
Iohannis are luari de pozitie. Unele sunt hazlii, altele complet neinspirate. Vorbeste despre statul de drept desi nu stie care este subiectul, despre independenta justitiei, pe care acum o faulteaza badaraneste si nu se sfieste sa declare ca va respecta decizia CCR de revocare a Codrutei Kovesi. Ce daca? A zis, n-a dat cu parul.
Legitimitate sau oportunitate, aceeasi zeama
Indiferent cum ai privi lucrurile, problema ramane aceeasi: unde este Iohannis? Sau, ca sa nu seman confuzie, cine este, de fapt, Iohannis? Este personajul care recurge la un joc foarte inteligent, bine ascuns deocamdata, prin care isi va pune la pamant adversarii cand nu se asteapta, sau este primarul de provincie ajuns sa conduca o tara? Este omul care are in maneca sase asi, desi in joc nu sunt decat cinci, sau e fizicianul navetist de provincie, care abia acum a descoperit legile frecarii de putere? Oricum te-ai pozitiona, mie mi se pare ca iesirile lui la largime sunt greu de inteles. Sunt lipsite de logica si, dupa cum era de asteptat, duc spre nicaieri. Afirma, pe deoparte, ca va respecta decizia Curtii Constitutionale privind demiterea Codrutei Kovesi, dar, pe de alta, nu renunta la ideea lui primordiala, ca nu este oportun sa o faca. Pentru el, legitimitatea si oportunitatea sunt aceeasi zeama cu care incearca sa convinga ca stie despre ce e vorba. Afirma, cu aceeasi dezinvoltura, ca lupta din rasputeri sa apere statul de drept, dar, cand prinde momentul, sare la gatul CCR, musca din judecatori si trage de timp prosteste.
Presedintele procurorilor
Ceva nou pana aici? Nu. Este aceeasi parada trista a simulacrului de presedintie. Sigur ca apara statul de drept, desi viata a demonstrat ca nu il ataca nimeni. Il apara, normal, dar sa faca dupa cum spune el, nu dupa cum spune ministrul Tudorel Toader. Respecta si Constitutia, fara dubii, dar chestia aia cu procurorii care se afla sub autoritatea ministrului Justitiei nu prea e in regula. Trebuie mesterit ceva acolo, ca sa rezulte ca se afla in subordinea lui. Nu chiar pe fata, ca ia tara foc si e de belea, dar sa inteleaga si ultimul amarastean ca el este si mama si tatal procurorilor. El este presedinte in tara asta si, ca atare, este si presedintele procurorilor. Acum, ca este un presedinte cu trecut cam penal, nu se mai pune. Asa l-a scos calculatorul la alegeri, doar nu era sa se opuna dintr-un exces prostesc de moralitate.
Golanie ieftina
Dubiile in privinta unui joc inteligent la care Iohannis sa se fi dedat au aparut inca de la aflarea deciziei CCR de demitere a sefei DNA. Este foarte adevarat ca nu este precizat niciun termen in cadrul caruia ar fi obligat sa o trimita pe Kovesi la plimbare. Dar, pe de alta parte, nu se prevede nici ca ar putea-o face cand i-ar veni bine la mana. Iar bine la mana nu o sa-i vina niciodata. Asistam, zilnic la show-uri care nici macar un zambet fortat nu mai pot sa scoata. Insa cel oferit in curtea Cotroceniului, marti, a fost cel mai mizerabil. Nu avea legatura cu evenimentul celebrat, dar dadea bine la prostime. Joi, CCR va citi public decizia asupra careia s-a pronuntat deja. Nu o va asculta, pentru ca nu o sa fie in tara. Dar va citi motivarea cu maximum de atentie. Pana cand o va intelege. Nu cred ca se pune problema ca nu va intelege despre ce este vorba, lucrurile sunt foarte clare, atat de clare incat si el le poate intelege. Problema spinoasa este cand va intelege. „Pana cand voi intelege sau pana cand voi intelege ceva din ea” nu este altceva decat o exprimare mistocareasca, o ironie imbibata de golanie ieftina, o sfidare la adresa unei tari intregi si a justitiei despre care tocmai il luase gura pe dinainte ca o respecta. Oricum ai da-o, miroase a vai de capul nostru.