Duminică se reia parodia democrației. De o săptămână, posturile de radio și televiziune și-au reluat canonada cu ieșitul la vot, de parcă asta ar rezolva ceva. Nu cred că se va ține cont de ce vrem noi pentru că altminteri, vorba lui Mark Twain, nu am mai fi lăsați să votăm. În 2014, s-a votat masiv Iohannis pentru a nu câștiga Ponta. Niciodată nu am crezut că a fost un vot corect. După primul tur, Ponta avea un avans destul de mare. Apoi, în turul al doilea, Iohannis recuperează handicapul și trece în frunte la o diferență de câteva milioane. S-o creadă dracu’ că a fost curată treaba. Acum, în 2019, se va vota masiv Dăncilă pentru a nu ieși Iohannis, dar tot acesta va fi desemnat câștigător.
Ar fi putut fi învins Klaus Iohannis în competiția de acum? Categoric! Existau soluții pentru a i se reduce drastic șansele de a accede către fotoliul de președinte? Sau pentru a fi scos definitiv din joc? Da, și una și alta. S-au pus în practică? Nu, pentru că cine ar fi putut sau ar fi trebuit să o facă nu a făcut-o. Ba de frică, ba din neghiobie, ba din interese pe care nu le va mărturisi nici pe patul de moarte. Și atunci, de ce să ne mai mirăm când, de fapt, suntem victimele propriei noastre nepăsări?
Strategia tăcerii prezidențiale
În 1990 era la modă să-ți interoghezi public interlocutorul, „Ce ai făcut în ultimii cinci ani?” În 2019 se poartă întrebarea „Ce ai realizat în ultimii cinci ani?”, adresată lui Klaus Iohannis. Doar noi nu ne întrebăm ce am făcut în ultimii cinci ani. Noi, ce am realizat? Am căscat gura la lozincile unei altfel de politici și am crezut că o vom duce mai bine, că România se va urni din loc. Nu s-a urnit. Nici mai bine nu o ducem. Am privit nepăsători cum politica externă se supune unei conduceri bicefale și nu ne-a interesat să rezolvăm acest impediment. Am mai băgat o pană de lemn, leacul universal al indiferenței noastre. Am privit cu frigiditate cum Klaus Iohannis își vântura materia prin Parlamentul de la Strasbourg sau pe Bruxelles fără ca noi să știm ce a vorbit sau a hotărât pentru noi. I-a cerut cineva socoteală? Nu. Deși nu-mi face prea multă plăcere, mă văd nevoit să-i dau dreptate lui Victor Ponta, cînd spunea că, în țară, Iohannis tace, când merge la Bruxelles tace, semnează ce îi bagă sub nas Frau Merkel, iar când se întoarce în țară tace din nou. Tace când pleacă în vacanțe, tace când guvernul este blocat, a tăcut când era vorba să numească premieri, a tăcut când i s-a cerut să-l scoată la pensie pe Augustin Lazăr sau când a trebuit să o demită pe Laura Codruța Kovesi. I-a spus cineva, fără menajamente, să-și bage mințile în cap și să pună osul la treabă? Nu.
„Yes” și mai ce?
A coborât cu geaca roșie pe el, în mijlocul protestatarilor #rezist, instigând la revoltă. I-a reproșat cineva că gestul nu este compatibil cu funcția deținută? Nu. L-a obligat cineva să-și ceară scuze când a jignit mitocănește premierul? Nu. A declarat majoritatea grevă parlamentară când a insultat în Plen deputații și senatorii Puterii? Nu. L-a întrebat cineva, vreodată, de ce are pretenția ca românii să respecte legile când el este primul care încalcă legea fundamentală a țării? N-am auzit să fi îndrăznit careva. I-a cerut cineva socoteală pentru cheltuielile imense ale inutilului Summit de la Sibiu? Nu. A mințit grobian că e un eveniment care va pune România pe o nouă axă a Uniunii Europene și toți au luat-o de bun. Apoi, din presa străină am aflat că marele Summit a fost de fapt o clacă a mai marilor europeni, care și-au împărțit funcțiile între ei. I-a solicitat cineva să declare care a fost poziția României la reuniunea șefilor de stat și de guverne care a avut loc după alegerile europarlamentare, să spună cu gura lui ce a negociat pentru România? Nu. Tot din presă am aflat că, în realitate, Iohannis a rostit doar „Yes”. „Yes” ce? Ce „Yes”?
Chiar ne pasă?
Putea să-i fie stopat lui Iohannis elanul de a-și face de cap? Da. Putea fi avertizat la modul serios că îl paște o suspendare dacă se mai comportă ca un vechil pe moșie? Da, dar nu a făcut-o nimeni. Putea fi suspendat, mai ales că Puterea deținea majoritatea în Parlament? Cert, dar de fiecare dată problema a fost trecută la „și altele”. Ba a vrut Tăriceanu, dar numai cu jumătate de gură, ba avrut Dragnea și n-a mai vrut Tăriceanu, ba nu era oportun momentul, ba să mai stăm înainte de a începe, să nu se supere Uniunea Europeană, ba n-a mai vrut Dragnea, ba mai știu eu ce. Noi ce am făcut în tot acest timp? Am căscat ochii la circ, am înjurat pe Facebook, după care am revenit la ce știm mai bine, postând cafele și floricele. De ce avem pretenții acum, când am fost complici și cu puterea, în indolența ei, și cu Iohannis, prin lipsa de reacții. Ce am realizat în ultimii cinci ani ar trebui să ne întrebăm înainte de a merge la vot. S-au scurs degeaba, dar nu o să ne dăm seama decât peste alți cinci ani. Zece ani cu Băsescu, încă zece cu Iohannis. Suficient cât să distrugă o țară. Ne pasă?
