Manolescu. A dat linia în cultură fără a poseda funcții și fără a face compromisuri (majore) înainte de ’89 și n-ar fi avut nevoie să joace șotron pe piedestalul moralității după ’90. Mi-a plăcut când a spus (Alex Ștefănescu a povestit) că „în țara asta nu se poate trăi fără CNP și fără CTP.” CTP, adică tenismanul ozenist C.T. Popescu.
Nu mi-a plăcut când i-a interzis Rodicăi Zafiu să mai publice în „România Literară”, pentru că aceasta scrisese despre plagiatul unui politician pesedist, care îi prelungise lui Manolescu sinecura la UNESCO. Și iarăși mi-a plăcut de Manolescu în urmă cu două-trei săptămâni, când le-a explicat unor babuini isterici ca Eugen Barbu nu poate fi scos din literatură. Acela cred că a fost ultimul lui text important. După zeci de ani de dușmănie cu Eugen Barbu.
În „Viață și cărți – Amintirile unui cititor de cursă lungă”, criticul Nicolae Manolescu (pasiunea domniei sale o reprezentau călătoriile montane, ilustrul critic era cel mai mare alpinist sedentar din istoria literaturii române) i-a portretizat pe Corneliu Coposu și Ion Rațiu cu măiestrie de prozator. Nu trebuie uitat că domnul Manolescu a vrut să candideze la prezidențialele din 1992, iar Coposu l-a preferat pe Emil Constantinescu.
Nicolae Manolescu despre Corneliu Coposu. „Personal, există între noi o mare simpatie. În politică, era o antipatie reciprocă deopotrivă de mare. (…) Ca negociator, era redutabil. Nu ceda decât rareori. Când se comiteau nedreptăți, le recunoștea. (…) Limita spiritului său politic era dată de devotamentul față de PNȚ -c.d. (…) Coposu era un om de partid influent și abil, nu însă un om de stat. (…) Vocația politică reală a lui Coposu consta în a trage sfori utile promovării PNȚ – c.d. De calitatea oamenilor din partid, în general modești, era la fel de dezinteresat ca și de calitatea politicii partidului. Imputarea majoră care i se poate face omului politic chiar aceasta este: de a fi sacrificat, în toate acțiunile lui din anii ’90 – ’95, interesul național în favoarea aceluia al PNȚ – c.d.”
Nicolae Manolescu despre Ion Rațiu. „Era un fel de disident în partid și Coposu nu-l agrea. Erau firi opuse. Coposu era radical și autoritar, în ciuda devotamentului său absolut față de partid. Rațiu era cooperant și moderat, dar dezinteresat de soarta partidului. Trăia în Anglia, avea ceva din eleganța și independența de spirit a politicienilor britanici. Anticomunismul nu-l împiedica să întrețină relații cordiale cu feseniștii ori cu pedeseriștii proveniți din nomenklatura comunistă. Îi frecventa la fel cum îi frecventa pe diplomații străini. Era simpatizat de toți, cu excepția colegilor de partid.”
Am ceva de adăugat. Sunt zeci de politicieni și ziariști picați din lună direct în freză după expresia „mă voi bate până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a mă contrazice”. E sublimă, a rostit-o Rațiu, dar tot el a împrumutat-o de la parlamentarii britanici. Iar lorzii flegmatici au ciupit-o de la un francez. Voltaire a scris „îți resping opiniile, dar mă bat pentru dreptul tău de a le exprima”.
După ce Coposu și Rațiu au dispărut, Manolescu a devenit un gonac pe care braconierii politici îl îngăduiau la ospățul de după vânătoare.