Pe 28 martie 2017 am scris asa, in „National”:
Sa vedem cum se intampla pe vremea comunismului. La fel, la fel, la fel. Eliberarea conditionata se aproba, teoretic, daca detinutul indeplinea fractia de pedeapsa si daca nu avea „raport de pedepsire”. DAR NICI IN ACELE TIMPURI, DETINUTII NU SE INTALNEAU, IN PERIOADA IN CARE EXECUTAU PEDEAPSA, CU MEMBRII PUTERII JUDICIARE (IN CAZUL NOSTRU AUGUSTIN LAZAR) CARE LE DECIDEAU SOARTA”. Pe vremea aia decidea procurorul, adica impiedica dosarele sa ajunga in instanta. Si avea, intr-o comisie, cam 70-80 de dosare pe zi. Cel mai bine a rezumat situatia cunoscutul disident Radu Filipescu: „Pe unii ii elibera mai devreme, pe altii ii tinea la maximum, dar asta era decizia Securitatii”.
In concluzie, Augustin Lazar nu e (neaparat) un tortionar. Dar a executat ordinele Sistemului. Cu indulgenta, poate fi considerat un colaborationist. Deci nu mai are ce cauta in inalta functie pe care o ocupa. Scurt. Ce atatea discutii? N-ati vrut voi lustratie? Dar de ce sa nu incepem lustratia cu Justitia? Lustratia nu inseamna puscarie. Lazar se poate face avocat sau fotomodel pentru vopsea de par. Ma uit la el ca la Petre Roman si de abia astept sa-mi inmugureasca parchetul.
Cand zici ceva despre abuzurile din Justitie si despre noua Securitate, sar toti prostoboii si te fac antioccidental, antieuropean si tot asa. Aaaaa, uitasem! Devii si comunist. Daca Lazar e anticomunist si proeuropean-atunci succes in viata si peste hotare! Asa ziceau, pe vremuri, securistii de la pasapoarte, ca sa te incerce.