Iar l-am scos pe Caragiale sa-l poluam putin. Sunt 160 de ani de la nasterea lui, dar il vom pasa intre noi pana la vara, cand va fi centenarul mortii.
Aproape jumatate de an vom vorbi, ca intotdeauna cand ne pica intre labe, despre „actualitatea lui nenea Iancu”. Sa-l dam la export n-am reusit. Cunoasteti maneaua: cu Eminescu am ratat fiindca nu i-am putut transpune muzicalitatea in alta limba, iar Caragiale, desi nu lucra cu inefabilul, a fost sabotat de particularitatile poporului roman, imposibil de povestit si de inteles in alte spatii culturale.
Iar il schimonosim pe Caragiale, evocandu-l franjurat, abuzand de replici din piese si schite, ce se potrivesc si la 100 de ani de la moartea lui. Diferenta e ca demagogii, musteriii, mironositele, chelnerii si functionarii lui Caragiale erau facuti dintr-o carne mai proaspata, mai sanatoasa decat politicienii , curvele, ziaricii si imbogatitii dietetici de azi. Catavencu si Venturiano aveau maduva, sare, miros. Tot balanganim intrebarea „ce-ar fi scris Caragiale acum?”. Se descurca el. Mi-e teama ca mai greu. Ar fi digerat si ciorba asta de suruburi, fiarta pe plita internetului si dreasa cu turturi de gheata. Baiesu a fost un Caragiale a lumii comuniste fiindca pe ferestrele acelei societati rau intocmite se mai zarea cate o masa de carciuma unde gestionarul hotoman si militianul stateau la un chef de vorbe. Erau niste ticalosi de omenie, cu fraze si caterinca la purtator. Azi, nu mai e nevoie sa cauti ferestre, ca nu mai sunt nici ziduri. Putem admira, in deplina libertate, miliardarii monosilabici.