Relația României cu Ucraina începe să fie una de subordonare, de la stăpân (Kiev) la slugă (București). Nu vorbim cu nume și prenume căci ar însemna să umplem tot ziarul cu trădătorii ipocriți care au ajuns la conducerea țării înșelându-ne așteptările și încălcându-și promisiunile făcute în fața poporului.
În timp ce omul de rând este persiflat zilnic, prin magazine și parcări, de vecinul mojic din nord, politicienii au ajuns să se ploconească în fața lui Zelenski. Nu există reuniune internațională la care delegația română să nu aibă în fruntea listei o prioritate legată de Ucraina.
De fapt, satisfacerea nevoilor Ucrainei a devenit politică de stat pe Dâmbovița. În sculare și-n culcare, ai noștri au grijă să răspundă 1. prompt și 2. afirmativ oricăror cerințe venite de la Kiev.
Mai contează pentru cineva că fermierul român nu-și mai poate duce marfa (grânele, în special) la export? Că stă cu zilele în vamă la Constanța fiindcă portul lucrează cu prioritate pentru transportatorii ucraineni?
Grâul Bărăganului încolțește prin silozuri și depozite improvizate, iar piață a fost inundată cu marfa infestată a Ucrainei.
Energie pentru Ucraina, o afacere profitabilă. Pentru cine?
România vrea să fie un jucător important pe piața energetică regională și are cu ce. Chiar are, spre deosebire de alte state! Problema e că folosește o tactică greșită. Sau poate nu o înțelegem noi, deși pare ceva neproductiv, asta ca să nu folosim termenul falimentar.
Deși suntem țară producătoare, am ajuns să importăm curent electric de la vecinii bulgari și unguri. De ce? Nimeni nu răspunde, dar cineva ar trebui să o facă, să dea câteva explicații.
Așa cum am scris în articolul „Haita înfometată a FMI dă târcoale. Ciolacule, nu vinde și ce a mai rămas din România!”, de marți, 30 ianuarie, încă mai controlăm resursele energetice ale țării. Resursele, nu și tot ce înseamnă piața internă, atenție!
Avem Hidroelectrica (parte a colosului CE Oltenia) și Nuclearelectrica (SNN de la Cernavodă), plus ceva suprafețe întinse de eoliene și parcuri fotovoltaice.
În același timp, „exportăm” curent electric în Ucraina. Nu știu dacă termenul este corect, fiindcă în comerț „a exporta” presupune și „a încasa”, iar Kievul, știm lecția, s-a obișnuit să ia, nu să dea.
Mai mulți cititori, care cunosc domeniul și știu despre ce vorbesc, ne-au ridicat câteva întrebări privitoare la această situație.
- E adevărat că „energia verde”, produsă de eolienele întinse pe dealurile Dobrogei, ia drumul Ucrainei de fiecare dată când se înregistrează un „vârf” în sistemul energetic național?
- Iar când eolienele nu produc, e adevărată că importăm curent din Ungaria sau Bulgaria?
- Dacă da, la ce preț? La prețul pieței?
- Într-o perioadă de criză energetică la nivel global, cine a dat ordinul ca centralele electrice pe cărbune (termocentralele) să fie puse în „adormire”? Germania și Polonia rup norma la extracția de cărbune fiindcă au rămas fără gazul rusesc, iar România pune lacătul pe Valea Jiului. Cine este responsabil pentru asasinarea economică a națiunii noastre, cum ar spune John Perkins?
- Din acest motiv plătim atât de mult la facturile de energie? Acolo se vede toată politica falimentară a conducătorilor noștri – plătim și pentru certificatele verzi (energia verde), și pentru energia exportată în Ucraina, și pentru energia importată.
Cum am ajuns să achităm și facturile italienilor
Când toată lumea caută să treacă fără mari probleme și efecte negative pe termen lung peste crizele succesive din ultimii ani, România se comportă ca și cum ar fi stăpâna tiparniței.
Un bun exemplu de cum se gestionează o situație dificilă ne-a oferit Italia, de curând.
Guvernul de la Roma a decis să acorde și anul trecut subvenții la energie, pe fondul majorării prețului în piață. De unde a găsit bani Executivul? Păi, din profitul înregistrat în România de compania Enel – companiile noastre au produs energie, iar Enel (și alte „căpușe” aciuate pe aici) ne-a vândut curentul. Să tot faci afaceri pe Dâmbovița, în felul ăsta!
Practic, banii românilor au plătit și o parte din subvenția italienilor.