În timpul domniei sale (1456 -1462), Vlad Țepeș a preferat să mute scaunul domnesc de la Târgoviște pe malurile Dâmboviței, la București, fiind obligat să-și apere hotarul de la Dunăre de amenințarea turcilor, marii lui dușmani.
În „Istoria Bucureștilor”, istoricul Constantin C. Giurescu scrie că, în patru din cei șase ani de domnie, Țepeș și-a stabilit curtea domnească la București, iar cancelaria lui a emis de aici o multitudine de acte de proprietate. Voievodul a preferat Bucureștiul în detrimentul vechilor ziduri domneşti de la Târgovişte în ultima parte a domniei sale. Giurescu apreciază că această opțiune a fost justificată nu numai din considerente strategice, ci și pentru posibilitățile economice ale așezării. De altfel, mutarea cetății de scaun a avut urmări dintre cele mai favorabile asupra dezvoltării ulterioare a Bucureștilor. Pentru că, odată cu Vlad și curtea sa, cu boierii lui, cu marii dregători și cu toți subalternii, în oraș s-a stabilit și mare parte din săbiile domnitorului, iar potențialul financiar al tuturor a acționat ca un magnet pentru meșteșugarii și comercianții români sau străini, care au transformat așezarea într-un târg renumit. Giurescu notează că, după ce Vlad Țepeș – un adevărat ctitor al Capitalei – își stabilește curtea domnească pe malurile Dâmboviței, populația Bucureștilor va crește simțitor, se vor ridica locuințe noi, orașul se va întinde, se va mări în suprafață. Urmașul lui Vlad pe scaunul Țării Românești, fratele vitreg Radu cel Frumos, păstrează curtea domnească la București. Dovezile sunt elocvente: niciun document al cancelariei acestuia nu a fost emis de la Târgoviște. În schimb, 18 sunt date de la București. Giurescu susține că, în vreme ce Țepeș a ales Bucureștiul pentru a fi mai aproape de Dunăre, în cazul unei posibile invazii otomane, Radu cel Frumos a optat pentru București pentru a fi mai aproape de Stambul, fiind un domnitor „prea plecat turcilor”. În concluzie, scopuri diferite, dar care duc la același rezultat: creșterea orașului, dezvoltarea lui sub toate raporturile. În 1473, Radu cel Frumos va fi învins și alungat din „castrum novum” (cetatea nouă) de către domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare (Bătălia de la Vodnău), pe scaunul Munteniei fiind pus Laiotă Basarab (Basarab cel Bătrân), în scurt timp închinat și el turcilor. Radu cel Frumos va reveni pe tron, dar pentru scurtă vreme. La fel și Vlad Țepeș (1476), cu sprijinul lui Ștefan cel Mare și Matia Corvin, ocazie cu care aliatul acestuia, Matia Corvin, menționează Bucureștiul ca fiind „cetatea cea mai puternică a acestei țări”.
Material realizat în cadrul „București-Centenar” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic