Când vine vorba de politica externă, președintele american Donald Trump trăiește din ce în ce mai mult în propria sa lume- mai degrabă una virtuală – și cu greu contează că nimeni nu împărtășește versiunea sa a realității.
După ce sâmbătă Departamentul de Stat al SUA a anunțat că sancțiunile ONU împotriva Iranului au „revenit” în vigoare, Trump a emis luni un ordin executiv în același sens, amenințând că va pedepsi orice țară care nu le respectă, deși același Trump a retras SUA din acordul nuclear cu Iranul în 2018. Toți ceilalți semnatari ai acordului și 13 din cei 15 membri ai Consiliului de Securitate al ONU au respins poziția SUA, mai puțin Rusia, Israelul și unele state din Golful Arab. ”Dacă violaţi embargoul asupra armamentului pentru Iran, riscaţi sancţiuni”, a avertizat secretarul de stat Mike Pompeo. Și totuși nu contează dacă alții nu sunt de acord cu interpretarea lui Trump a dreptului international, „snap back sanctions“ (prevăzute în 2015, când SUA erau stat semnatar cu puteri depline a acordului) au avut loc într-adevăr.
Dacă Washingtonul alege să-și împingă versiunea evenimentelor – și mai ales dacă Trump va fi reales în noiembrie – consecințele pentru afacerile globale și diplomație ar putea fi dezastruoase, comentează Politico. Și ar mai conta ceva – China deja își dezvoltă relațiile cu Iranul cu un scop foarte clar: dominația în Orientul Mijlociu în detrimentul Statelor Unite. SUA ar putea bloca transporturile iraniene, pe lângă mărfuri petroliere, sau pot sancționa țările care lucrează cu Iranul în cadrul proiectelor nucleare. Și ar putea face acest lucru cu ceea ce pare a fi autoritate globală, mai degrabă decât pe baza sancțiunilor unilaterale. În timpul Războiului Rece, atât Uniunea Sovietică, cât și SUA au estimat că armele celuilalt sunt superioare, determinând o cursă a înarmărilor care nu putea fi oprită decât prin măsuri de verificare convenite de comun acord. Totuși, ceea ce sa întâmplat la ONU în ultima lună este de altă calitate. Aici, disputa nu se referă la cine are câte rachete, ci dacă a fost folosit sau nu un mecanism legal. Ordinul executiv al lui Trump enumeră mai mult de două duzini de entități și persoane conectate la programele nucleare și de rachete ale Iranului, precum și la achiziționarea de arme convenționale.
Este departe de a fi clar de ce SUA au ales să se angajeze pe acest drum singuratic. Măsura va adăuga doar marginal o presiune economică asupra Iranului în comparație cu sancțiunile prevăzute de politica actuală de „presiune maximă” a SUA. Mai mult, Washington ar fi putut lucra cu europenii la propunerea lor de a completa embargoul de armament existent al UE împotriva Iranului, care va dura până în 2023. Poziția SUA înseamnă, de asemenea, că embargoul ONU asupra armelor împotriva Iranului va înceta pe 18 octombrie, întrucât eforturile anterioare ale Europei de a introduce o extindere a compromisului au eșuat. Urmărirea încăpățânată de Trump asupra propriei sale realități virtuale în ceea ce privește snapback-ul sancțiunilor pune Washingtonul pe un curs de coliziune cu ONU, iar acest lucru subminează activitatea Consiliului de Securitate. La urma urmei, administrația SUA a părăsit acordul climatic de la Paris, UNESCO și Consiliul ONU pentru Drepturile Omului și a încheiat cooperarea cu Organizația Mondială a Sănătății în mijlocul unei pandemii globale. Este ceea ce Casa Albă numește „fapte alternative” – de fapt o realitate distorsionată care zdruncină diplomația internațională și subminează poziția SUA pentru influență pe scena globală în fața Chinei și Rusiei.
China îmbrățișează Iranul pedepsit
Având în vedere alegerile prezidențiale americane și toate fanfara acordurilor Israel-Emiratele Arabe -Bahrain, Washingtonul nu pare teribil de alarmat de posibilitatea unei relații intensificate Iran-China, deși ar trebui să fie. Pe măsură ce amprenta globală a Chinei se extinde și Teheranul rămâne stimulat să reziste presiunii SUA, cele două state au o motivație comună de colaborare: să împingă influența americană afară din Orientul Mijlociu. China cumpără petrol iranian pentru a-și alimenta creșterea economică, iar Iranul are nevoie disperată de venituri pentru a compensa sancțiunile SUA. O relație care pare o „căsătorie perfectă”, notează National Interest, care include și o creștere a tranzacțiilor militare, cum ar fi rachete anti-nave care pot amenința supremația navală a SUA în Golful Persic, precum și capacități de supraveghere sofisticate. De asemenea, Republica Islamică este un mare importator de armament rusesc. Washingtonul are de ales. Poate continua pe calea de război cu Iranul și războiul său comercial cu China. Dar acest curs de acțiune va crește probabilitatea ca legătura China-Iran să se dezvolte și să ajungă un parteneriat strategic care va acționa împotriva intereselor SUA. Și Donald Trump are de ales între atragerea unui electorat american cu retorica dură asupra Iranului și pericolul unei alianțe între cea mai mare teocrație islamică și cel mai mare sistem comunist din lume.