Anunțul șefului ANAF de începere a urmăririi marilor evazioniști și de abandonare a micilor găinari este marcat de o gravitate enormă. Practic, conducerea agenției recunoaște public că, până acum, acțiunile inspectorilor s-au îndreptat spre amărăștenii care-și mai băgau și ei o ladă de bere fără factură, în timp ce zeci de mii de tone de fructe și legume nefiscalizate, de exemplu, zburdau în câmp deschis, dar sub radarul vigilenței ANAF-ului.
De peste 30 de ani încoace, România nu reușește să colecteze TVA și impozit pe profit decât la un nivel minim. Dar asta nu din incompetență, ci pentru că a existat și există o cârdășie între marile corporații, oamenii de afaceri prosperi și politicieni. Sigur că personalul subdimensionat al ANAF-ului nu poate fi în același timp peste tot. Și nicăieri în lume inspectorii antifraudă nu fugăresc comercianții și firmele lor, ci totul ține de digitalizare și de unificarea bazelor de date. În România nu s-a vrut acest lucru, pentru că, odată funcțional acest sistem, conducta ”prieteniei” dintre afaceriști și politicieni s-ar fi închis, lăsându-i pe guvernanți și pe partide fără surse de venit consistente. Cam la asta se reduce totul.
În România ANAF-ul nu a îndrăznit să ”calce” multinaționalele, de teama repercusiunilor, de genul în care nu știi cine va țipa după ce lovești sau nu știi ce presiuni de pe la ambasade vor veni. Toate aceste lucruri se știu prea bine. În schimb, ca să-și justifice activitatea, inspectorii au tăbărât pe firmele mici, românești, interpretând legea în defavoarea acestora și, de cele mai multe ori, abuziv, și speculând schimbările legislative de peste noapte, precum și hățișul bulversant al actelor normative. La noi, inspectorul ANAF nu este prietenos, în sensul în care să-ți explice unde ai greșit și să te ajute să-ți îndrepți eroarea, ci îți dă direct în cap, tratându-te ca pe un inamic din start. Că doar cum altfel ar putea statul să colecteze de la ăia micii ceea ce nu reușește să colecteze de la maeștrii optimizărilor fiscale, numele de cod al evaziunilor fiscale.
Tunurile, pe cine?
Lucian Heiuș, șeful Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF), a anunțat că va pune tunurile pe marile companii și că nu se va mai concentra pe micii afaceriști. Și a spus aceste lucruri cu multă seninătate. Păi cum vine treaba, domnule Heiuș? Până acum asta ați făcut? Ați fugărit comercianții care vindeau la colț trei covrigi și un suc, așa cum spuneați? Se pare că da. O astfel de recunoaștere publică a politicii ANAF este, din punctul meu de vedere, fără precedent. Dar, totuși, s-ar putea să fie o problemă. Multinaționalele și-au angajat foști procurori, foști judecători și foști specialiști de la ANAF, și i-au angajat, bineînțeles, pe cei mai buni. Ca să descoperi schemele de fraudare îți trebuie oameni bine pregătiți, or, ca și la medici, dacă nu mai profesezi o bună perioadă de timp, te deprofesionalizezi. Eu zic că, pentru început, este nevoie de niște cursuri de specializare în afara țării, ca să învețe și inspectorii noștri că optimizările fiscale, prin care se croșetează legile, sunt, de fapt, evaziuni fiscale grosolane, care păgubesc statul român cu miliarde de euro. Iar dacă șeful ANAF vrea să înceapă cu ceva ușor, să se ducă prin piețe, că acolo se împiedică de evazioniști la tot pasul. Și nu vorbesc de producători, ci de societățile comerciale care aduc marfă din afară, nefiscalizată, bineînțeles, și o vând la prețuri mai mici decât fermierii români. Fără niciun fel de bon fiscal, evident.
Conectarea caselor fiscale, de formă
Economiștii Consiliului Fiscal semnalau, recent, că termenul limită de conectare a caselor de marcat la serverul ANAF a expirat la 30 noiembrie 2021. Dar, cu toate că aceste case de marcat transmit multe informații, încă nu a fost creată arhitectura software care să analizeze aceste informații și să furnizeze date în scopul combaterii evaziunii fiscale. Deci, practic, un fel de conectare de formă, în cel mai pur stil mioritic.