Guvernele europene se confruntă cu un soi de alegere între ce fel de criză să aibă: o criză energetică sau una fiscală. Economia globală ar putea fi în balanță.
Estimările privind mărimea șocului prețurilor la energie variază, dar o evaluare plauzibilă se situează între 6% și 8% din PIB pentru Europa.
Un răspuns la acest șoc ar fi acela de a lăsa prețurile energiei să crească și de a permite sectorului privat să se adapteze.
Acest lucru ar însemna costuri mai mari pentru producție, facturi mai mari pentru încălzirea locuințelor și un venit disponibil mai mic pentru a fi cheltuit pe alte bunuri și servicii. În linii mari, ar fi ca în cazul șocului prețurilor la energie din 1979 și al recesiunii care a urmat.
Dar amploarea recesiunii este de obicei mai mare decât dimensiunea șocului inițial al prețurilor. Pe măsură ce unele sectoare încep să se contracte, acestea antrenează în scădere și alte sectoare. Prețurile activelor vor scădea și ele, ceea ce, la rândul lor, afectează investițiile și consumul.
Sună sumbru, notează The Washington Post, dar este important să ne dăm seama că există o cale diferită – la fel de sumbră: guvernele ar putea lua acest șoc al prețului energiei și să-l transforme în schimb într-un șoc fiscal.
Dacă un guvern preia o parte suficientă din creșterea facturii la energie, ar fi ca și cum șocul prețurilor la energie nu s-ar fi produs niciodată. O astfel de politică ar fi dificil de realizat, dar au existat deja unele mișcări în această direcție. Germania și Marea Britanie oferă bani grei pentru a-și proteja economiile de prețurile la energie.
Oricare ar fi combinația exactă de politici, costurile suplimentare vor face o gaură mare în bugetele guvernamentale.
Dacă un guvern ar suporta toate costurile suplimentare ale energiei, ar costa între 6% și 8% din PIB – și acest cost ar trebui să fie suportat în fiecare an în care prețurile energiei rămân ridicate. Ar necesita mai multe împrumuturi guvernamentale, taxe mai mari, mai mulți bani tipăriți sau o combinație a acestor opțiuni.
Vestea bună este că transformarea unei crize energetice într-o criză fiscală nu răspândește costurile ridicate ale energiei în întreaga economie. Vestea proastă este dublă: în primul rând, menținerea unor prețuri scăzute la energie nu încurajează economisirea.
În al doilea rând, și mai important, o criză fiscală este tot o criză. Chiar dacă un guvern evită împrumuturile suplimentare, cât de mult spațiu există pentru a crește taxele, având în vedere constrângerile economice și politice?
La sfârșitul anilor ’70, nu a existat o mișcare generală de transformare a crizei prețurilor energiei într-o (posibilă) criză fiscală. Guvernele de atunci nu credeau că ar putea scăpa cu nivelurile de împrumut pe care le acceptă acum în mod obișnuit.
În prezent, se poate vorbi de fiscalizarea problemelor economice, un drum riscant – nu se știe dacă va ajuta lumea să evite crizele majore.
Poate că acesta este doar începutul unui nivel de îndatorare foarte ridicat, ca o formă de asigurare împotriva unui ghinion foarte mare.
Sau poate că piețele de obligațiuni sunt pe punctul de a se răzvrăti împotriva unor astfel de împrumuturi continue – iar o astfel de datorie va distruge pactul fiscal care stă la baza Uniunii Europene, având în vedere că cel puțin unele dintre aceste țări vor sfârși prin a abuza de privilegiile lor de împrumut.