Băncile au atacat din nou la Curtea Constituțională Legea dării în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, pe motiv că se aduce o gravă atingere dreptului la libertate economică și libertății comerțului și că împiedică creditorul să-și recupereze creanța în integralitatea sa. În decizia de respingere a sesizării, CCR a considerat că argumentele aduse de bănci sunt inadmisibile, legea în sine stabilind condiții clare în care locuința ipotecată poate fi cedată creditorului, fără să mai fie nevoie de plata restului de debit.
Legea dării în plată a fost una dintre puținele acte normative care a restabilit un oarecare echilibru în riscurile asumate la creditare. De-a lungul anilor, băncile au transferat toate riscurile către debitori, astfel că, la fluctuațiile majore ale pieței, pe timpuri de criză, oamenii s-au trezit cu rate la bancă dublate și cu o valoarea a locuinței cumpărate prin credit ipotecar la jumătate față de prețul plătit. Nemaiputând să plătească, debitorii rămâneau și fără case, și cu datori vânduți la bănci. Anomalia a fost corectată prin lege, iar băncile s-au trezit acum cu zeci de mii de apartamente pe care nu le mai pot valorifica la valoarea inițială a creditului.
Astfel, instituțiile bancare au atacat la CCR legea, invocând faptul că actul normativ aduce o gravă atingere dreptului la libertate economică și libertății comerțului, întrucât intervine în raporturile juridice încheiate între profesionist și consumatori, afectând în mod direct contraprestația la care creditorul este îndreptățit prin încheierea contractelor de credit. Mai mult, modificarea condițiilor economice pe parcursul executării unui contract de credit, condiții care nu sunt sub influența creditorului, nu justifică modificarea obligației esențiale a debitorului, prin lipsirea creditorului de posibilitatea recuperării creanței în integralitatea sa.
Creditorii se victimizează
În ridicarea excepției de neconstituționalitate, băncile arată că instituirea unui anumit prag valoric al fluctuației valutare, respectiv de 52,6%, reprezintă o încălcare a art. 44 și 147 din Constituție, precum și a Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. În același sens, se apreciază că pentru a interveni impreviziunea este necesar ca, pe lângă condiția privind consistența valorică și persistența temporală, să fie îndeplinită și condiția potrivit căreia debitorul să nu fi avut intenția expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit.
”Nu poate fi considerată impreviziune situația în care obligația de plată lunară înregistrează o creștere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Obligația lunară de achitare a ratelor de credit trebuie să reprezinte o abatere majoră de la situația avută în vedere la momentul contractării. Or, având în vedere faptul că debitorii au contractat pentru o perioadă îndelungată de timp, respectiv 20-30 de ani, analiza impreviziunii nu se poate raporta doar la ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Fiind o perioadă foarte scurtă de timp, nu se poate concluziona că această creștere a ratelor raportat la dobânda variabilă este una ireversibilă. Prin urmare, reglementarea celor două prezumții absolute de impreviziune este complet deficitară”, mai precizează băncile.
Riscul valutar
Cu privire la consistența valorică a diferenței de curs valutar, CCR a reținut că art. 4 alin. (1 1 ) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumție de impreviziune care valorifică o creștere a cursului valutar de peste 50%, ceea ce reprezintă o abatere de la obișnuitul unor fluctuații valutare. Curtea a subliniat faptul că riscul valutar nu are valențe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ține seama de tipul sau durata contractului de credit ori de percepția ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului.
Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistență nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părțile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Nu este rolul Curții Constituționale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă, în funcție de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reținerii impreviziunii și astfel să impună ea însăși anumite praguri pentru consistența valorică a diferenței de curs valutar. Cu privire la consistența temporală a diferenței de curs valutar, Curtea a reținut că menținerea pe o durată de 6 luni a diferenței de 52,6% dintre cursul actual și cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuației, care nu este una temporară/circumstanțială/particulară. ”Nu este rolul Curții să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar să se asigure că este o perioadă rațională și care previne arbitrarul”, a conchis CCR.