România își (cam) merită soarta pe care o trăiește astăzi. Nu mai este băgată în seamă pe nicăieri și nu mai contează în marile ecuații, iar asta nu ține de ghinion sau de „context internațional complicat”, cum se scuză consilierii lui Nicușor Dan. Ține de felul în care arătăm și, mai ales, de felul în care suntem percepuți: o țară fără coloană vertebrală, cu lideri care schimbă taberele mai repede decât își schimbă ciorapii.
Nu e vorba aici de episoadele incomode ale istoriei, cum a fost întoarcerea armelor în cel de-Al Doilea Război Mondial ori alianțele forțate pe care a trebuit să le acceptăm. Nu. Vorbim despre prezent, care ne arată o Românie căpiată și lipsită de curaj decizional. Nicușor Dan și camarila sa politică se mișcă permanent dintr-o antecameră în alta: azi jură credință Washingtonului, mâine cochetează cu Berlinul, poimâine fac plecăciuni la Palatul Élysée.
Privind comportamentul actualilor lideri, înțelegi că aici nu-i nici strategie, nici vreun interes național, ci un vechi reflex fanariot: plătești tribut celui care te ține în scaun. Iată care este, de fapt, cheia comportamentului actualei puteri. Nicușor Dan, Ilie Bolojan, Oana Țoiu și restul garniturii „progresiste” nu guvernează România, ci o administrează ca pe o moșie închiriată. Puii de soroșiști crescuți pe malurile Dâmboviței nu știu să construiască alianțe durabile și nici nu-i interesează altceva decât relațiile conjuncturale.
Din păcate, în diplomație, eticheta de „neserios și trădător” se lipește repede și se dezlipește extrem de greu.
De ce nu mai contează România
Astăzi, în marile capitale occidentale, România poartă o ștampilă toxică: imprevizibilă, instabilă, lipsită de loialitate strategică. De aici și până la statutul de „nefrecventabil” nu mai e decât un pas. Iar explicația absenței lui Nicușor Dan de la Forumul Economic de la Davos este mult mai simplă decât poveștile cu „agenda încărcată”: nu exista nicio întâlnire de nivel înalt care să-i justifice prezența! Nicio bilaterală serioasă, nici măcar vreo strângere de mână relevantă.
Consilierii prezidențiali de la Cotroceni – cei pe politică externă – ar trebui demiși la grămadă, din cauza incompetenței de care au dat dovadă.
„Davos 2026” nu înseamnă un concediu la munte și nici locul unde te duci „să vezi ce mai e nou”. Este un târg al influenței. La acest forum, dacă nu ești căutat, înseamnă că nu ești dorit acolo, dacă nu ești invitat la mesele unde se iau deciziile, mai bine rămâi acasă.
România, pur și simplu, nu mai interesează în lume! Nu pentru că ar fi mică, ci pentru că este prost reprezentată, se legitimează în lume cu o politică de secol 18. Dar, să le spună careva că fanarioții au plecat pe ușa din dos a istoriei… acum vreo trei veacuri.
În tot acest peisaj deja sumbru, trimiterea Oanei Țoiu la Davos frizează absurdul. În loc să încerce să repare relații, România a băgat în prima linie un personaj care, cu puțin timp înainte de a deveni ministru de Externe, îi jignise public pe principalii lideri ai Statelor Unite. „Ca est-european, pot spune cu siguranță că Zelenski nu va ceda în fața tacticilor grosolane și lipsite de respect ale lui Trump și Vance”, a scris Țoiu pe X, confundând diplomația de stat cu activismul de rețea socială. Postarea a fost ștearsă ulterior, desigur, doar că, în diplomație, spre deosebire de social media, mizeriile nu se șterg, ele rămân arhivate, comentate, reținute.
Rezultatul este previzibil: România a ajuns o țară ocolită, evitată, tratată ca un partener incomod.
USR și aroganța puterii nemeritate
Paradoxal, această realitate este vizibilă pentru toți, mai puțin pentru gașca veselă din partidul ONG-ist ajuns la guvernare cu doar 12% din voturi. Odată înșurubați în funcții-cheie, „reziștii” au pus mâna pe cele mai influente ministere de la Palatul Victoria și au început să se comporte ca proprietari, nu ca parteneri.
Dominic Fritz le transmite PSD-iștilor, cu un zâmbet superior, că pot pleca dacă nu le convine. Și explică doct că deranjul vine din faptul că „USR stă la masă” și „are rezultate reale”. Care sunt aceste rezultate? 1. Diana Buzoianu a lăsat 2 județe fără apă potabilă, iar acum tremură de frică și ceilalți români din regiunile unde mai avem baraje; 2. Ionuț Moșteanu a ajuns în fruntea MApN falsificându-și CV-ul și a plecat cu scandal, gonit de rușinea dezvăluirilor din presă. Rămân în urma sa doar cursele cu trotineta făcute pe holurile Palatului Victoria; 3. Țoiu a aruncat în aer diplomația românească prin jignirile aduse primilor doi oameni de la conducerea SUA, Donald Trump și JD Vance.
Totuși, așa cum uleiul stă la suprafața apei, și adevăratele intenții ale USR încep să se vadă. Deja putem spune că fanariotismul nu mai este o metaforă, ci direct program politic. Declarațiile lui Dominic Fritz sunt grăitoare și perfect aliniate cu temerile tot mai răspândite. „De la Hidroelectrica până la Romgaz, în foarte multe cazuri putem să creștem acțiunile minoritare”, spune liderul USR, vorbind relaxat despre ultimele „bijuterii” ale statului român, pe care le vrea înstrăinătate.
Tradus din limbaj corporatist pe înțelesul tuturor: vânzarea companiilor de stat! Acesta este tributul plătit către centrele de putere care validează această guvernare din România. Exact ca în epoca fanariotă: domnul își păstrează tronul, iar țara plătește.
Să fim bine înțeleși: România nu este săracă și nici slabă, e doar prost condusă! Însă, când o țară e la cheremul unora ca Nicușor Dan și Ilie Bolojan, care confundă loialitatea cu supunerea și strategia cu slugărnicia, rezultatul nu poate fi decât marginalizarea pe plan extern.
Fanarioții din ziua de azi nu mai vin cu caftane și firman la „Înalta Poartă”, ci cu PowerPoint-uri și discursuri despre „valori europene”. Doar mecanismul rămâne același: plătești ca să rămâi în post. Diferența este că, de data asta, tributul nu mai e scos din vistierie, ci reprezintă viitorul amanetat al generațiilor de mâine.
