Când își va începe al doilea mandat de președinte, Donald Trump va moșteni o lume mult mai ostilă intereselor SUA decât cea pe care a lăsat-o în urmă cu patru ani.
China și-a intensificat eforturile de a-și extinde influența militară, politică și economică la nivel mondial. Rusia duce un război brutal și nejustificat în Ucraina. Iranul rămâne neclintit în campania sa de distrugere a Israelului, de dominare a Orientului Mijlociu și de dezvoltare a capacității nucleare.
Iar acești trei adversari ai SUA, împreună cu Coreea de Nord, colaborează mai strâns ca niciodată, notează Foreign Affairs. Puterile revanșarde de astăzi își extrag forța din slăbiciunea americană.
Tump hard power?
Chiar dacă competiția cu China și Rusia este o provocare globală, Trump va auzi fără îndoială din partea unora că ar trebui să acorde prioritate unui singur teatru de operațiuni și să reducă angajamentele SUA în alte părți. Majoritatea acestor voci vor pleda pentru concentrarea asupra Asiei în detrimentul intereselor din Europa sau Orientul Mijlociu.
O astfel de gândire este obișnuită în rândul conservatorilor izolaționiști care se complac în fantezia „Fortress America” și al liberalilor progresiști care confundă internaționalismul cu un scop în sine.
Trump ar fi înțelept să își construiască politica externă pe piatra de temelie a leadership-ului Americii: hard power. A pretinde că Statele Unite se pot concentra asupra unei singure amenințări la un moment dat, sau că își pot permite să ignore haosul îndepărtat ca fiind irelevant înseamnă a ignora planurile globale ale adversarilor lor. America nu va fi făcută din nou măreață de cei care doresc doar să îi gestioneze declinul.
Președinții ocaziilor ratate
Republicanii care consideră Ucraina o distragere a atenției de la regiunea Indo-Pacific ar trebui să își amintească ce s-a întâmplat ultima dată când un președinte a încercat să redea prioritate unei regiuni prin retragerea din alta.
În Orientul Mijlociu, retragerea prematură a lui Obama din Irak a lăsat un vid pe care Iranul și Statul Islamic l-au umplut, iar haosul care a urmat acolo a consumat Washingtonul ani de zile. În 2014, în timp ce Obama se străduia să finalizeze pivotul către Asia, ezita în ceea ce privește Orientul Mijlociu și nu reușea să aplice propria sa „linie roșie” privind utilizarea armelor chimice de către Siria, Vladimir Putin a invadat estul Ucrainei și a cucerit Crimeea.
O victorie a Rusiei nu numai că ar afecta interesul Statelor Unite pentru securitatea europeană și ar crește cerințele militare ale SUA în Europa, ci ar agrava și amenințările din partea Chinei, Iranului și Coreei de Nord.
Într-adevăr, ezitarea în fața agresiunii lui Putin a făcut deja ca aceste provocări interconectate să devină mai acute. Eșecul administrației George W. Bush de a răspunde în forță invaziei Georgiei în 2008 a fost o primă ocazie ratată de a tăia agresiunea rusă din rădăcină. „Resetarea” lui Obama cu Rusia a dublat această eroare de calcul.
În 2021,Biden a semnat o prelungire cu cinci ani a tratatului New START, renunțând la influența asupra Rusiei pe care ar fi putut să o folosească pentru a negocia un acord mai bun și legând mâinile Statelor Unite în timp ce amenințările nucleare din partea Chinei și Coreei de Nord creșteau.
Trump are meritul de a fi anulat limitările impuse de administrația Obama privind asistența acordată Ucrainei și de a fi autorizat transferul de arme către Kiev. Dar l-a curtat pe Putin și a tratat aliații NATO în mod neregulat – uneori cu ostilitate.
Statele Unite trebuie să ajungă de urgență la un consens bipartizan cu privire la centralitatea puterii dure pentru politica externă. Acest fapt trebuie să prevaleze atât asupra credinței stângii în internaționalismul gol, cât și asupra flirtului dreptei cu izolarea și declinul.