Marea bătălie pe firimituri din PSD

Congresul Partidului Social Democrat se anunță, oficial, o demonstrație de forță și unitate. Neoficial, vom asista la o bătălie între pigmei care se luptă pe colțul de pâine de la cantină. „Marea bătălie pe firimituri”, așa s-ar numi filmul dacă adunarea social-democraților ar fi o producție artistică. Din păcate, nu e nici film, nici artă. E doar un episod nou dintr-un serial prost, cu actori care au uitat textul și care se ceartă pe recuzită.

O adunătură de nume mici care visează funcții mari. Din păcate pentru ei, și din fericire pentru restul țării, aceste funcții nu mai valorează mare lucru. Cândva, PSD era un colos politic, o mașinărie bine unsă, capabilă să miște țara cu un simplu ridicat din sprânceană. Astăzi, privim la o scenă de păpuși și știm că sforile nu se mai trag din Kiseleff, ci din alte birouri, mai discrete, mai „centrale”.

Nume mici, orgolii mari: Daniel Băluță, Lia Olguța Vasilescu, plus alte figuri își dau coate pentru câteva scaune și se cred gladiatori, deși n-ar trece nici preselecția la un concurs de rebus politic. Se luptă pentru funcții care, de fapt, nu mai înseamnă nimic. Varianta PSD 2025 nu mai reprezintă un partid de putere, ci un décor, o hologramă cu siglă roșie aprinsă doar în ziua congresului.

De fapt, ce urmează să câștige „învingătorul” nu sunt nici funcții, nici influență, ci firimituri. Resturi aruncate de păpușarii care, de ani buni, manevrează partidul din umbră. Toată lumea știe cine trage sforile, dar nimeni n-are curaj să spună, de teamă să nu i se taie lumina.

Iar în fruntea corului de obedienți îl avem pe Sorin Grindeanu, președinte interimar aflat permanent în postura de executant. Un lider care dă impresia că a renunțat de mult la verbul „a decide” și l-a înlocuit cu „a executa”. Când îi sună telefonul, răspunsul e scurt: „Da, să trăiți!”. Replica perfectă pentru o carieră construită din obediență. Fie că nu poate, fie că nu are voie, rezultatul e același: un președinte care nu prezidează nimic, un lider care confundă loialitatea cu tăcerea și disciplina cu lipsa de coloană vertebrală.

Cum s-a ajuns aici? Simplu. PSD a fost confiscat de o generație de politicieni de carton. Oameni fără viziune, dar cu diplome, cu limbi bine ascuțite și genunchi uzați. Specialiști în plecăciuni, absolvenți ai Academiei „Șefu’, să trăiți!”. Cândva, partidul era o mașinărie de putere. Acum, e o parcare plină de servilism, unde fiecare așteaptă să fie băgat în priză.

Ironia sorții face ca acest partid, care odinioară dicta direcția României, să ajungă acum să cerșească loc la masa coaliției de guvernare. Asta, dacă n-ar fi trist, ar fi comic. Grindeanu, un ex-premier de o săptămână și actual milog politic, a ajuns să se roage de PNL și USR să-l primească în „echipa comună” pentru Primăria Capitalei. Omul bate la uși liberale, trage cu ochiul la useriști și visează la un candidat comun care, firește, să poarte sigla PSD. Când nu-i iese combinația, devine ofensat: „Noi nu suntem ruda săracă a coaliției!”. Ba da, Sorine, exact asta sunteți – ruda săracă, dar și cea mai gălăgioasă la parastasul puterii.

„Luați-ne și pe noi în echipă, vă rugăm frumos!”, iată noua doctrină a PSD. Când PNL și USR refuză, Grindeanu nu mai știe dacă să se revolte sau să se plângă. Așa că face ambele lucruri simultan. Partidul Social Democrat a ajuns invitatul de serviciu, cel care aduce prăjiturile, dar nu e chemat la masă. „Am intrat de bună credință în alianță”, spune interimarul. Probabil, da. Doar că, între timp, credința s-a transformat în resemnare, iar alianța, într-un mariaj din interes unilateral.

În interiorul partidului, tensiunile se coc ca într-o oală sub presiune. PSD vrea să modifice protocolul de guvernare ca să interzică alianțele electorale între partenerii de coaliție. Traducere: „Dacă nu ne vreți de parteneri, vă blocăm alegerile!”. Un șantaj politic cu iz de grădiniță – când nu mai ai forță să impui, încerci să ameninți. Când nu mai ai idei, faci regulament.

Totul miroase a sfârșit de epocă. PSD seamănă tot mai mult cu un imperiu prăbușit, dar care nu renunță la fast. Fiecare se crede succesorul legitim al împăratului, fiecare trage de mantie, dar nimeni nu mai are tronul; le-a mai rămas doar să se certe pe cine ia biroul de lângă fereastră. Un cor de pigmei politici care se bat pe scaune goale, convinși că țara îi mai aude. Însă poporul este deja spectatorul obosit care așteaptă finalul previzibil al piesei; până atunci, doar privește sictirit cum din colosul de altădată n-a mai rămas decât un cor de voci pițigăiate, certându-se pentru microfon.

„Marea bătălie pe firimituri” nu e doar o metaforă, e diagnosticul unei decăderi lente, dar ireversibile. PSD nu mai este forța politică din trecut, ci un partid care se autodevorează, între loialități inventate și lideri improvizați. În timp ce unii visează la renaștere, realitatea se prezintă astfel – o formațiune care nu-și mai controlează nici discursul și nici direcția nu poate conduce o țară.

Și, totuși, congresul va fi transmis în direct, cu aplauze la comandă, pancarte cu „Unitate!” și discursuri care nu vor avea nicio legătură cu viața de zi cu zi a românilor. În culise, figuranți care vor urca pe scenă își negociază, deja, firimiturile și fac asta visând la vremurile când partidul era o pâine întreagă.