Occidentul tot vorbește despre un război iminent Rusia – NATO. Am înțeles, dacă așa e scris să se întâmple, înseamnă că nu avem cum să scăpăm. Mergem la luptă cu Rusia, am înțeles. Dar, cu cine? Că vedem ce grei îi este unei țări cu o populație de aproape 40 de milioane de oameni (Ucraina) să găsească soldați care să fie trimiși pe front. Începem azi să publicăm câteva materiale despre starea reală a Europei militare. Și, dacă tot ne împing „Aliații” la război cu Rusia, hai să vedem care e situația la britanici, de exemplu, poate cei mai vocali rusofobi ai momentului.
Marea armată modernă a Imperiului Britanic îl are drept fondator pe Oliver Cromwell, care a recrutat soldați din rândurile clasei muncitoare.
Marina britanică, o umbră a măreției de altădată
Azi, situația e disperată la Londra, iar cifrele o demonstrează: recrutarea în forțele navale și aeriene conexe a ajuns la niveluri de criză.
Marina britanică este doar o umbră a măreției de altădată. Nu mai domină mările și oceanele lumii și asta pentru că pur și simplu nu are cu cine să o facă. Conservatorii aflați la putere au retras la chei două nave de asalt pentru că nu au găsit marinari care să le opereze. Șocant? În Anglia deja sunt „bocitoare” care deplâng sfârșitul „Royal Marines”.
Și dacă asta nu v-a convins, poate această informație o va face: Marina britanică a ajuns să dea anunț pe LinkedIn că are nevoie de un contraamiral! La fel, armata a trebuit să mute sute de soldați trimiși în operațiuni peste hotare pentru că oamenii nu mai răspund apelurilor de recrutare.
Ben Wallace, fost ministru al Apărării, a admis recent că există un deficit de personal milita, dar a spus că situația se datorează faptului că Generația Z nu se înscrie pentru a servi patria. De vină ar fi, spun cei din Downing Street, o combinație de amorțeală a societății și femei /sau minorități sexuale care atenuează masculinitatea războinică a bărbaților. În profunzime, însă, se poate vorbi și despre dispariția de lungă durată și lentă a statului național modern ca unitate de bază a geopoliticii.
Ideea de a lupta pentru „rege și țară”, perimată
Istoria forțelor armate ale Europei este inseparabilă de dezvoltarea și întinderea statelor care le comandă. Un stat incapabil să se apere în caz de atac este puțin probabil să rămână independent pentru mult timp.
Pe vremuri, țăranii erau chemați la arme și ei luptau din obligație față de un lord feudal (sau erau mercenari, o făceau pentru bani). Între timp, prin secolul al XVII-lea, s-a inoculat ideea de a lupta „pentru rege și țară”. Un ideal care azi e cam peripat, totuși. Oamenii nu mai pot fi luați la oaste cu arcanul (decât dacă se mută în Ucraina, unde Zelenski fix așa procedează), iar noțiunile de „patrie” și „rege” sunt incapabile să mai provoace vreo emoție în Anglia cea cosmopolită, plină de indieni, pakistanezi, polonezi și români.
Cele două războaie mondiale din secolul trecut au schimbat totul, punând capăt epocii statelor naționale și imperiilor europene. Iar adevăratul câștigător a fost America. URSS nu a ieșit învingătoare din WW2, cum se tot laudă rușii. Doar SUA au câștigat și de-o manieră categorică, de necontestat – de atunci încoace, Washingtonul a devenit capitala unui imperiu cu cheltuieli de apărare și priorități militare care au guvernat Europa. Totul, impus sub masca `ordinii internaționale bazate pe reguli”.
Chiar jurnaliștii de la Londra remarcă faptul că atrofia militară a Marii Britanii este un efect al acestei colonizări a Europei de către Statele Unite. Sub steagul „autodeterminării naționale”, națiunile puternice, acele capitale care au împins „Bătrânul continent” spre victorii în istorie, au fost bătute și dezmembrate, în beneficiul Americii.
În timp ce intrarea în NATO le-a adus unora garanția protecției (Articolul 5), aderarea s-a făcut și cu un sacrificiu – renunțarea la conceptul „armata este obligatorie”. Ordinul Unchiului Sam s-a respectat fără crâcnire mai cu seamă de către statele mici și obediente, ca România. Și la Londra s-a încercat aceeași manevră; în ’56, în Parlamentul UK se citea o propunere de eliminare a recrutării și trecerea la o forță armată formată din voluntari.
Cu anii, armata britanică a suferit tot mai multe deficite de recrutare.
Din păcate, „boala” s-a împrăștiat în toată Europa, iar acum apărarea continentului nostru s-a atrofiat. Ne punem toată baza și nădejdea în „Pax Americana”, dar la fel au făcut și ucrainenii, iar acum nu mai știu pe unde să scoată cămașa.
În acest vid, întrebarea „Cine, în caz de urgență, va fi dispus să-iși dea viața și pentru ce cauză” este una deschisă și profund tulburătoare. Să sperăm, doar, că vom găsi înțelepciunea de a evita în continuare un răspuns.