Pe 22 noiembrie scriam în Național: „Iohannis știe prea bine că ne-am dat seama de jocul lui și de ce se ascunde în spate, dar mai știe și că nu avem altă variantă, decât să acceptăm ce ne impune. Va fi ce zice el, indiferent cât și ce ne costă. Și chiar presupunând că alegerile vor fi câștigate de PSD, Guvernul va fi format tot de liberali. Pentru că așa a zis Iohannis, și nu de acum.” S-a schimbat ceva de atunci? Social democrații au câștigat alegerile, dar nu au șanse să se apropie de guvernare. Președintele face guvernul cu perdanții și nu este interesat de respectarea Constituției, este o chestiune lipsită de importanță pentru el.
Klaus Iohannis repetă, de fapt, schema de după 2016, când, declarând că PSD trebuie distrus, trebuie să dispară de pe scena politică, nesocotea votul milioanelor de cetățeni care îl aleseseră. Înverșunarea cu care a atacat partidul nu trebuie privită ca fiind fixația unui necopt politic, ca o ambiție de răzgâiat sărac în idei, ci, mai repede ca un angajament în fața unor minți bolnave care, de la mii de kilometri, au pretenția de a ne stabili nouă pulsul vieții.
Discursuri false despre europenizare
„România normală”, cea mai mincinoasă lozincă electorală, își arată acum adevărata-i față. Este țara în care doar Iohannis și voința lui contează. Este țara în care sfidează și electoratul Opoziției, și Opoziția în sine.
Este țara în care degeaba se votează, căci Puterea ajunge la cine stabilește el. Și în fond, de ce să ajungă la PSD? Ca să i se opună la deciziile pe care le ia el privind soarta României? Ca să-și manifeste pornirile antieuropene când se forțează transformarea definitivă și grabnică într-o colonie? Ca să-i pună bețe în roate când, la sfatul unui ambasador amorțit în capitalismul de tarabă, ni se cere să vindem totul? Rolul lui Iohannis este tot mai limpede, oricât ar încerca să-i dea o altă față. Singura lui legătură cu România nu este decât impunerea unui regim totalitar, care să-i permită să-și facă de cap și să nu dea socoteală nimănui. Când se va trece la vânzarea la bucată sau pe de-a-ntregul a ultimelor valori economice românești, abia atunci se va vedea ce însemna europenizarea cu care voia să ne gâdile auzul în discursurile lui ipocrite.
Bătaia de joc
Pentru toate acestea Iohannis avea nevoie de un guvern. Altul nou, care să nu iasă din cuvântul lui. Unul care să păcălească printr-o prospețime inventată, dar în care haita de lupi flămânzi să stea la pândă la fel ca până acum. Totul este o bătaie joc fără precedent. Desemnarea premierului s-a făcut prin bilețele. Iohannis a scris pe unul pe cine preferă, Orban a scris pe celălalt pe cine ar prefera el.
Ce este asta, unde s-a mai pomenit așa ceva? Nu cred că a fost doar un joc nevinovat. A fost o mișcare bine gândită, prin care a vrut să arate că, în ochii lui, națiunea nu contează. O umilește când și cum vrea el, ca să-i iasă din cap că ar avea vreun cuvânt de spus sau că ar valora prea mult în fața lui. Să faci alegeri ca apoi să stabilești premierul prin bilețele nici la spitalul de nebuni nu s-a pomenit. Cu un umor amar mă gândesc ce ar fi fost dacă Orban ar fi scris Marlon Brando pe bilețelul lui. Orban este însă prea slab și prea fricos. De aceea a și fost numit prim-ministru. Premier cu repetiție.
Nu trece nimeni peste el
Chemarea partidelor la consultări se înscrie în același registru al aroganței de mahala. Nu se mai trage de ciolan, ci doar se împarte în felii pentru fiecare. Să se consulte cu privire la ce, din moment ce s-a stabilit totul departe de ochii lumii? Să adune trei partide pe care să le întrebe dacă sunt de acord cu Vasile Cîțu premier?
Și cine să aibă curajul să-i spună că sunt și alegeri neinspirate, dar asta este cea mai proastă? Din moment ce PNL, UDMR și USR PLUS vor putere, de ce să se așeze singure de-a curmezișul fericirii? În mod cert PSD se va opune, are propria lui propunere. Dar aceasta nu va conta în ochii lui Iohannis, ale cărui interese sunt departe de cele ale social democraților. De altfel, s-a antepronunțat de multă vreme în acest sens. Atunci, de ce au mai avut loc alegeri, din moment ce votul majoritar nu contează? Doar cât să se demonstreze că Iohannis face ce vrea și peste voința lui nu trece nimeni? Asta este, de fapt, ceea ce a vrut. Și i-a ieșit.