Cu Franța în cea mai gravă criză politică de la 1968, majoritatea cetățenilor știu exact pe cine să dea vina: președintele Emmanuel Macron, al cărui nivel de aprobare a scăzut la doar 23% chiar înainte de votul de neîncredere care a răsturnat ultimul său guvern.
Macron este văzut ca un distant a cărui aroganță și exces de încredere l-au condus să facă o greșeală catastrofală după alta. Are acum sarcina aproape imposibilă de a găsi un nou prim-ministru care să poată gestiona Adunarea Națională, să aprobe un buget și să abordeze problemele economice, relatează UnHerd. Dacă nu reușește, ar putea fi forțat să demisioneze – iar majoritatea francezilor vor aplauda.
În 2015, când era încă ninistru al Economiei în guvernul președintelui socialist François Hollande, Macron a susținut un discurs ciudat în care vorbea despre „incompletitudinea” inerentă a democrației franceze, datorată unei „absențe” în inima ei — absența unui Rege. Dar, a sugerat el, președinția regală creată de generalul Charles de Gaulle pentru a cincea republică în 1958 avea capacitatea de a umple golul, oferind Franței o conducere imparțială, unificatoare, olimpiană, deasupra luptei politice.
În timpul campaniei sale victorioase din 2017, Macron a meditat asupra guvernării într-un mod „jupiterian”, iar primul său portret oficial ca Președinte îl arăta pozând la un birou în stil Louis XV, cu memoriile lui de Gaulle expuse proeminent. A convocat cele două camere ale parlamentului pentru a-l auzi vorbind la fostul palat regal de la Versailles.
De la un lider impunător la un elitist sfidător
De Gaulle a fost un lider de război impunător și eroic, al cărui mișcare politică, deși în general conservatoare, includea multe tendințe ideologice diferite. El putea, de fapt, să joace rolul de rege și a făcut-o cu destul de mult succes până la tumultul din 1968.
Macron este un produs sfidător al instituțiilor educaționale ultra-elitiste din Franța. Destul de repede, dorința sa de a juca rolul de rege și de a le predica francezilor despre ce era bine pentru ei a erodat bunăvoința electoratului. Protestele Gilets Jaunes au fost primul avertisment.
La începutul lui 2022, popularitatea lui Macron a scăzut la 37%. Chiar și așa, fără un adversar viabil din afara extremelor, a șovăit spre realegere în acea primăvară. Dar entuziasmul care i-a marcat prima victorie dispăruse de mult. Marine Le Pen a primit peste 40% din voturi, iar în alegerile parlamentare care au urmat, Rassemblement National a obținut cel mai mare succes al oricărui partid de dreapta din secolul al XIX-lea.
Se știe ce a urmat: RN și Noul Front Popular s-au unit pentru a demite un guvern francez pentru prima dată din 1962.
Într-un discurs de joi, Macron exclus demisia. Deși a recunoscut responsabilitatea sa generală pentru situația politică, a spus că decizia sa de a dizolva parlamentul a fost „înțeleasă greșit”. Și a adăugat că nu va accepta niciodată vina pentru „irresponsabilitatea altora, în special a membrilor parlamentului care au ales cu bună credință să torpileze bugetul și guvernul Franței cu câteva zile înainte de Crăciun”.
Charles de Gaulle se plângea și el de nerecunoștința francezilor. Cu toate acestea, când a pierdut un referendum în 1969, și-a asumat responsabilitatea și a demisionat. Aceasta este o lecție pe care Macron nu a învățat-o. Dacă nu merită toată vina pentru haosul politic actual din Franța, cu siguranță merită o parte foarte mare. Pe această temă, poporul francez are dreptate.