În cadrul unei conferințe de presă din iunie, secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, și secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, și-au exprimat îngrijorarea cu privire la consolidarea legăturilor dintre China, Iran, Coreea de Nord și Rusia.
Pactul informal dintre cele patru autocrații a devenit o preocupare majoră la Washington, fiind descris de oficiali democrați și republicani drept o nouă „axă a răului”. Aceste țări, subliniază analiștii de la Foreign Affairs, își coordonează activitatea militară și diplomatică. Au o retorică similară și interese comune. Și par să împărtășească un scop mai presus de toate: slăbirea puterii Statelor Unite.
China, jucătorul central
China este jucătorul central. Are cea mai mare populație, cea mai mare economie, și acordă cel mai mare ajutor. Beijingul este principalul aliat comercial al Coreei de Nord. A ajutat Iranul să facă față sancțiunilor internaționale, semnând un acord de „parteneriat strategic cuprinzător” cu Teheranul în 2021. De la invazia Ucrainei, China a furnizat Rusiei peste 9 miliarde de dolari în produse cu dublă utilizare – bunuri cu aplicații comerciale și militare.
Dar China are o politică alunecoasă: nu vrea să fie văzută ca lider al cvartetului. Nici măcar nu dorește să fie privită ca un membru. În aprilie 2023, premierul chinez Li Qiang a afirmat că „relațiile China-Rusia aderă la principiile nealinierii și neprimirii părților terțe”. În 2016, ministrul adjunct al afacerilor externe, Fu Ying, a declarat că Beijingul nu are „niciun interes” în formarea „unui bloc antiamerican sau antioccidental de orice fel”.
Manevra parșivă
Există un motiv pentru această ambiguitate. China dorește să înlocuiască Statele Unite ca putere dominantă a lumii și, deși parteneriatul cu Iranul, Coreea de Nord și Rusia o ajută în acest efort, trio-ul îi poate submina, de asemenea, obiectivele.
Cele trei state distrag atenția Washingtonului de la Beijing, Beijing, dar au antagonizat aliați puternici – precum Germania, Japonia și Arabia Saudită – pe care China nu dorește să îi înstrăineze. În consecință, oficialii chinezi trebuie să meargă pe o linie fină. Relația lor cu axa trebuie să fie suficient de apropiată pentru a o putea manevra, dar nu atât de apropiată încât să fie învinuiți pentru comportamentul său greșit.
În cadrul acordului actual, Iranul, Coreea de Nord și Rusia provoacă probleme Occidentului, dar nu sunt aliați oficiali ai Chinei – o manevră parșivă. Partenerii Americii nu au penalizat China pentru fărădelegile lor. De fapt, axa divizează sistemul de alianțe al Statelor Unite.
Abordarea Chinei ar putea fi deosebit de eficientă în cazul unui război. Dacă Beijingul și Washingtonul ar trebui să se lupte, axa este acum suficient de solidă și de coordonată din punct de vedere militar încât ar putea lupta împreună și să învingă Statele Unite. Sau ar putea la fel de ușor să lanseze conflicte separate care să împartă resursele americane.
Prin urmare, Washingtonul trebuie să schimbe cursul. În loc să încerce să ghicească cât de apropiate sunt aceste țări una de cealaltă sau să se străduiască să le despartă, guvernul SUA trebuie să înceapă să le trateze ca pe un bloc autocratic ce sunt. Trebuie să încurajeze aliații săi din întreaga lume să facă același lucru. Și trebuie să trateze China drept stăpânul axei.