Am văzut-o. Era ea. Chiar ea. Chiar ea, Diva. Diva gunoaielor zemoase ce se scurg la bordură. Diva șobolanilor jegoși, mari cât iepurii. Diva gândacilor și a țânțarilor. Diva mirosului de hoit ce te pândește după colț. Diva de la 1. De la Sectorul 1.
Sensibilă muiere. Diafană, cu privirea pierdută spre lumea ei, pe care noi, ca niște răpciugoși la caracter ce suntem, nu o să o înțelegem vreodată. Nici lumea, nici pe ea, Diva. A vorbit cu prefectul și cu Nicușor Dan. Au vorbit toți trei despre gunoaie. Au vorbit într-un birou. Ar fi trebuit să fie în stradă, printre aromele pestilențiale ce îmbracă miezul zilelor toride și dau cu noi de pământ. Eterna poveste cu banii. S-a plătit. Ba nu. Ba da. Ba nu s-a plătit, că dacă se mișca vreun leu mișcau și gunoierii pungile alea din care se scurg sucuri fermentate de zile întregi. S-au adunat câtă frunză și câtă iarbă, cu tot cu primarii de sectoare. Ca să discute ce?
Genială concluzie. Genială descoperire. Sunt gunoaie pe stradă pentru că nu avem încă o groapă de gunoi. Eu credeam că sunt gunoaie pentru că nu au fost strânse. Pentru că de luni de zile se joacă ping-pong cu noi și, când se spune ceva, până la prânz nu mai e valabil. Sunt gunoaie peste tot pentru că o gașcă de pluseriști, de #rezist și de alte combinații împotriva naturii încă nu au fost alergați, cu huo și cu pietre, pe străzile unui oraș care odinioară se fălea cu bătăile cu flori de la Șosea.
N-avem groapă de gunoi. Mai trebuie una, în care toate sectoarele să-și arunce gunoaiele. Le-a luat ceva timp ca să-și dea seama cât de greu gândesc și ce idei sărace au. Ar fi vrut și Clotilde să spună mai multe. N-a reușit. O bătea soarele peste tenul ei exagerat de alb și simțea nevoia să se retragă din trei în trei minute. Sensibilă muiere. Cameramanii și reporterii erau la fel de pârjoliți de soare. Dar nu și la fel de sensibili ca ea. Le-a zis mulțumesc și le-a întors spatele, intrând în Primărie. Ce ziceam despre huiduitul și alergatul cu pietre pe străzile Micului Paris? Vai, ce mi-a fugit ideea!