Se spune că istoria se repetă – prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă. În cazul lui Nicușor Dan, pare că trăim un „sequel” prost al unei piese în care actorii principali au rămas aceiași, doar decorul s-a schimbat. Palatul Cotroceni a devenit noua Primărie, iar echipa „de încredere” a primarului reconvertit în președinte și-a adus la pachet toate reflexele birocratice, toate metehnele „de sistem” și toți oamenii din cercul de influență al administrației de altădată.
Nouă din șaisprezece consilieri prezidențiali sunt vechi cunoștințe din Primăria Capitalei – oameni care au învățat la școala „transparenței selective” și a „eficienței în a explica de ce nu se poate face nimic”. Cu alte cuvinte, Republica Nicușor începe exact cum s-a terminat mandatul de la București: cu promisiuni mari și oameni mici.
„Sică Mandolină” – și cu interlopii, și cu ONG-iștii, lui să-i fie bine!
Dar, „Sistemul” are o memorie lungă și o apetență și mai mare pentru reciclare. Ce nu a reușit să distrugă în față, infiltrează pe la spate.
Așa se face că în jurul noului președinte gravitează acum figuri vechi, de la consilieri juridici și foști directori de servicii la oameni de partid cu dosare de influență. Și, peste toate, o emblemă a ipocriziei politice autohtone: Ludovic Orban, zis și „Sică Mandolină”.
Orban, cel care în decembrie urla pe la televiziuni că decizia CCR de a anula alegerile prezidențiale este o lovitură de stat, a ajuns azi consilierul de bază al celui care a beneficiat de acea „lovitură”. „N-am prieteni sau adversari personali”, a spus Orban, afișând acum aerul fals al unui discipol stoic. În realitate, omul care flutura steagul moralității politice s-a așezat confortabil la masa noului regim, pentru că, în România, trădarea are mereu gust de carieră.
De altfel, declarațiile sale de început de mandat sunt de manualul manipulării politice: vorbe despre „dialog”, „cooperare”, „puncte de înțelegere”, toate îmbrăcate în retorica unui tehnocrat reformat. În esență, însă, Orban nu face decât să se asigure că noul președinte rămâne pe linia „corectă”, adică pe cea trasată de vechiul Sistem – acela care are nevoie de oameni docili, nu de lideri autentici.
„Sistemul” s-a încolăcit în jurul Palatul Cotroceni
Și, dacă te uiți mai atent la lista consilierilor, constați că fiecare are un „fir” care duce undeva: la partide, la rețele de influență, la structuri discrete ale administrației, la firme/corporații din afara țării, la ONG-uri cu interese puternice nedeclarate, dar evidente. Este ca o pânză de păianjen în care fiecare fir se leagă de altul, iar în mijloc Nicușor Dan pare mai degrabă captiv decât conducător.
Marius Lazurca, diplomat de carieră, cu un traseu impecabil pe hârtie, dar suspect de apropiat de zonele de influență externă. Valentin Naumescu, universitar cu profil public impecabil, dar perfect compatibil cu formula „eu nu decid, doar consiliez”. Eugen Tomac, care promite să aducă voturi din diaspora în schimbul unui mic dar; normal, românii sunt foloseți ca o monedă de schimb.
Toți aceștia completează tabloul unui palat Cotroceni care, în loc să respire independență, începe să pută a aranjament politic pe termen lung.
Cei care l-au cunoscut pe Nicușor Dan din epoca Primăriei știau că nu este omul confruntărilor directe, ci al deciziilor „după analiză, mai vedem…”. Numai că, în politică, analiza fără acțiune devine complicitate. Iar azi, această complicitate are formă instituționalizată: Administrația Prezidențială.
„Sistemul” și-a mutat cartierul general la Cotroceni, cu legitimații noi și discursuri rebrănduite. Nimic nu s-a schimbat, doar decorul e mai somptuos. Dincolo de gardurile palatului, România rămâne aceeași țară în care se schimbă doar actorii, nu și scenariul.
Atenție mare, că nu-i totul doar o farsă! E și un avertisment. Pentru că atunci când președintele devine prizonierul propriilor consilieri, iar consilierii sunt prizonierii unui sistem care trăiește din manipulare, democrația ajunge o simplă formă de divertisment politic.
A început campania de manipulare a lui Nicușor. Nu în presă, nu în partide, ci la vârful statului. Iar noi, spectatorii permanenți ai acestei piese, am ajuns să aplaudăm între două facturi și o promisiune electorală.
Dar, ce să-i faci? În România, „Sistemul” nu moare niciodată. Doar își plăcuța de pe ușa noii rezidențe.
