Băncile centrale din SUA,  zona euro și din Marea Britanie au majorat toate ratele dobânzilor în ultimele două săptămâni, în ciuda stresului substanțial de pe piețele financiare ca urmare a prăbușirii a două bănci americane și a achiziției forțate a Credit Suisse de către UBS.

Banca Centrală Europeană a fost prima care a acționat cu o creștere de 50 de puncte de bază la 16 martie, ducând rata principală de refinanțare la 3,5%. Rezerva Federală și Banca Angliei au urmat săptămâna trecută cu majorări de 25 de puncte de bază ale ratelor de referință, care au ajuns la 5% și, respectiv, 4,25%.

Deciziile au evidențiat angajamentul factorilor de decizie politică de a readuce inflația la nivelul țintă de 2% și au servit, de asemenea, pentru a demonstra încrederea în sistemele lor bancare.

Președintele BCE, Christine Lagarde, a afirmat clar că nu există „niciun compromis” între stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară și că băncile centrale dispun de instrumentele necesare pentru a o asigura pe cea din urmă, în timp ce cresc ratele pentru a o atinge pe cea dintâi.

Provocarea pentru băncile centrale este de a ține sub control inflația și economia reală. Datele privind inflația sugerează că este necesară o mai mare înăsprire a politicii monetare pentru a răci cererea.Inflația de bază, excluzând costurile alimentelor și ale energiei, se menține încă la un nivel ridicat pe piețele dezvoltate.

Cu toate acestea, recenta instabilitate din sectorul bancar înseamnă că băncile – în special cele mai mici, care riscă să se confrunte cu riscul de faliment – vor înăspri în mod agresiv standardele de creditare și vor reduce împrumuturile.

În acest caz, este posibil ca băncile centrale să nu fie nevoite să majoreze în continuare ratele pentru a reduce inflația. Se pare că este pariul pieței – Fed Funds Futures estimează cel puțin trei reduceri de 25 de puncte de bază ale ratelor până la sfârșitul anului în SUA.

În timp ce factorii de decizie consideră că au izolat băncile cu probleme și au furnizat suficiente lichidități pentru a permite celorlalte bănci să îndeplinească cerințele de retragere a deponenților, există un grad semnificativ de incertitudine cu privire la impactul pe care această criză financiară actuală îl va avea asupra economiei reale.

Rămâne de văzut în ce măsură băncile își restrâng creditarea pentru a-și repara bilanțurile și care va fi impactul pe care această strategie o  va avea asupra prețurilor.

Marea dezinflație din țările industrializate din anii ’80 și ’90 a dus la specializarea politicilor monetare pe obiectivul stabilității prețurilor. Această evoluție, justificată din motive de credibilitate și eficiență, a dus la externalizarea în mare măsură a dilemelor cu care se confruntă bancherii.

2023 ilustrează cel puțin cinci dintre aceste dileme.Prima, foarte prezentă în dezbateri, subliniază Boursorama,  se referă la tensiunea evidentă dintre creșterea ratelor dobânzilor pentru a reduce presiunile inflaționiste și susținerea creșterii economice: băncile centrale au arătat, prin relativa prudență a reacției lor, că nu pot, indiferent de statutul lor, să ignore această tensiune și că de ea depinde și credibilitatea lor.

A doua dilemă tocmai a ieșit în evidență odată cu falimentul băncii din Silicon Valley și cu riscul de contagiune bancară, amplificat de soarta Credit Suisse. Creșterea ratelor dobânzilor slăbește activele băncilor care au investit în obligațiuni cu cupoane scăzute sau negative, care sunt cu siguranță fără risc de credit, dar a căror valoare se prăbușește.

A treia dilemă este legată de globalizare. Creșterea ratelor dobânzilor în țările industrializate sporește amploarea șocului economic cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare: inversarea fluxurilor de capital, deprecierea monedelor lor (ceea ce sporește presiunea inflaționistă), costuri mai mari ale datoriei externe, toate acestea într-un context de încetinire a creșterii globale ce le afectează perspectivele și amenință să șteargă decenii de progres în lupta împotriva sărăciei.

Responsabilitatea națiunilor dezvoltate este de netăgăduit: deciziile lor afectează nu numai condițiile comerțului internațional, ci și circulația capitalurilor, susceptibile de a reacționa în masă la schimbările de politică monetară.

A patra dilemă se referă la  tranziția energetică. Necesită investiții uriașe  în atenuare (energii noi, nuclear) și adaptare (de exemplu, renovări termice), într-un context în care nivelul datoriei publice și private face ca orice decizie să fie mult mai sensibilă la ratele dobânzilor.

Cea de-a cincea dilemă, comună tuturor celorlalte, este impactul politicii monetare (indiferent dacă este acomodativă sau restrictivă) asupra inegalității.

Orice politică publică are efecte redistributive, care apar, de fapt, ca variabile de ajustare subordonate unor obiective neredistributive, în condițiile în care inegalitatea a devenit, pe bună dreptate, o preocupare majoră atât în interiorul țărilor, cât și la nivel mondial.

Marea provocare pentru politicile publice de astăzi este de a nu mai permite ca prioritățile de acțiune să fie determinate în funcție de situația economică și de tratarea cronologică a problemelor atunci când acestea apar, ci de a orienta acțiunea în funcție de obiectivele care se impun în amonte și de a gestiona instrumentele în concordanță cu acestea.

Ultimele decenii de bani ușori au creat piețe atât de mari – aproape de cinci ori mai mari decât economia mondială – și atât de interconectate, încât chiar și  falimentul unei bănci de dimensiuni medii se transformă în contagiune globală.

Mai mult decât ratele scăzute ale dobânzilor, epoca banilor ușori a fost modelată de un reflex tot mai automat al statului de a salva – de a salva economia de la o creștere dezamăgitoare chiar și în timpul redresărilor, de a salva nu numai băncile și alte companii, ci și piețele financiare.

Dar acea epocă pare că nu s-a încheiat. Inflația a revenit, așa că băncile centrale se înăspresc, dar reflexul de salvare continuă să prindă putere. Cu cât acesta devine mai puternic, cu atât capitalismul devine mai de neînțeles. În contrast puternic cu starea minimalistă de dinainte de 1929, America conduce acum o cultură a salvării care continuă să crească până la noi extreme maximaliste.

Necazurile de astăzi au fost comparate cu falimentele bancare din secolul al XIX-lea, dar salvările erau rare în acele zile. În absența unui sistem financiar, încrederea era menținută la nivel personal, nu instituțional.

Înainte de războiul civil, băncile private își emiteau propriile monede, iar când încrederea a cedat, deponenții fugeau. Dacă Rezerva Federală a SUA ar fi existat la acea vreme, nu ar fi ajutat prea mult. Valabil și pentru băncile centrale europene.

Chiar și în anii 1960 și 1970, rezistența față de salvările de stat era încă adâncă, indiferent dacă solicitantul era o bancă mare, o corporație importantă sau  New York City.

În 1980, Continental Illinois a devenit prima bancă americană considerată prea mare pentru a da faliment, notează Bloomberg. Într-o mișcare radicală atunci, reflexă acum, Federal Deposit Insurance Corporation a extins protecția nelimitată a deponenților Continental – la fel cum a făcut și pentru deponenții SVB.

La sfârșitul anilor ’90,  Fed a organizat sprijinul pentru un fond de hedging profund legat de piețele externe, pentru a evita amenințarea unei crize financiare sistemice într-un mediu de creștere a ratelor.

Aceste salvări pălesc pe lângă cele din 2008 și 2020, când Fed și Trezoreria au doborât recorduri de trilioane de dolari create sau extinse sub formă de împrumuturi pentru mii de companii din domeniul financiar și din alte industrii din țară și din străinătate.

În fiecare criză, salvările au menținut rata de neplată a companiilor la niveluri neașteptat de scăzute, în comparație cu modelele din trecut. Același lucru se întâmplă și acum, chiar și în timp ce ratele cresc și încep cursele bancare.

Pericolele nu sunt doar morale sau speculative, așa cum mulți insistă – ele sunt practice și prezente. Salvările au dus la o alocare greșită masivă a capitalului și la o creștere a numărului de firme zombi, care contribuie puternic la slăbirea dinamismului și a productivității întreprinderilor.

În loc să revigoreze economia, cultura maximalistă a salvării umflă și, astfel, destabilizează sistemul financiar global. Pe măsură ce fragilitatea crește, fiecare nouă salvare întărește argumentele pentru următoarea.