Gospodăriile din întreaga Europă se confruntă cu o presiune uriașă din cauza uneia dintre cele mai grave crize a costului vieții de după cel de-al doilea Război Mondial, în ciuda faptului că inflația a scăzut aproape la fel de repede cum a crescut.

Nici până la sfârșitul anului viitor, veniturile reale nu vor fi revenit la nivelurile pe care le-au atins înainte de creșterea bruscă a prețurilor, potrivit unei analize realizate de Financial Times pe baza cifrelor oficiale și a proiecțiilor realizate de Consensus Economics.

Aceste venituri au scăzut cu 6,5% între 2020 și 2022 în zona euro din cauza creșterii vertiginoase a costurilor energiei și alimentelor. Până la sfârșitul anului 2024 vor rămâne cu 6% sub nivelul din 2020.Se așteaptă ca factorii de decizie ai Băncii Centrale Europe  să încetinească ritmul de înăsprire monetară atunci când se vor întâlni la sfârșitul acestei săptămâni.

Cu toate acestea, refluxul  creșterii ridicate a prețurilor va lăsa o povară de durată asupra finanțelor gospodăriilor, avertizează analiștii.
„Deși se pare că ratele inflației vor scădea, prețurile nu vor scădea!”, a declarat Victoria Scholar, șefa departamentului de investiții de la Interactive Investor. „Presiunea asupra bugetelor gospodăriilor și presiunile legate de costul vieții vor continua.”

În principalele economii din zona euro, inclusiv în Germania și Franța, cele mai mari două sindicate din regiune au recurs la greve în încercarea de a compensa lucrătorii pentru prețurile mai mari.

„Orice atenuare a inflației este o veste bună pentru angajați, dar suntem încă departe de sfârșitul acestei crize”, sublimiază Esther Lynch, secretar general al Confederației Europene a Sindicatelor. „În condițiile în care salariile au rămas atât de mult timp în urma costului vieții, sunt încă necesare creșteri salariale pentru a restabili puterea de cumpărare pierdută, în special în acele companii care au înregistrat profituri record.”

Europenii mai săraci, cei care își cheltuiesc o parte mai mare din venituri pentru produsele de bază, au fost cei mai expuși la creșterea prețurilor. Vor continua să resimtă cel mai puternic spirala prețurilor, deoarece costurile alimentelor continuă să crească, chiar dacă prețurile energiei scad.

În UE, aceste costuri au crescut cu 19,5% până în martie, cea mai mare rată de când Eurostat a început să colecteze astfel de date în 1997.În unele țări membre – inclusiv Polonia, Portugalia și statele baltice – costurile au crescut și mai mult. Prețurile unor produse de bază, cum ar fi uleiul de gătit și ouăle, s-au majorat cu peste 30 de procente.Unele guverne ale UE au intervenit.

Franța a încheiat un acord cu supermarketurile pentru  oferte cu prețuri reduse la produsele de bază, Croația a limitat prețul a opt produse, de la lapte la pui, în timp ce Portugalia s-a alăturat Spaniei și Poloniei în reducerea taxelor pe alimente.

Acest lucru nu a împiedicat numărul tot mai mare de persoane care apelează la organizații caritabile pentru sprijin în marile economii europene, precum Germania, Franța sau Marea Britanie.

Potrivit previziunilor Consensus Economics, se așteaptă ca rata globală de creștere a prețurilor, atât în zona euro, cât și în Marea Britanie, să nu revină la nivelul de 2% pe care BCE și Banca Angliei îl vizează până anul viitor.

Chiar și o căsnicie care se îndreaptă spre cea de-a 50-a aniversare va fi, uneori, plină de certuri.Este ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută cu cele mai importante organisme ale industriei petroliere, Agenția Internațională pentru Energie și Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol.

OPEC riscă să slăbească economia globală și să accelereze tranziția de la combustibilii fosili dacă reducerile sale de producție vor împinge prețurile la țiței prea sus, a declarat directorul executiv al AIE, Fatih Birol, într-un interviu acordat televiziunii Bloomberg.Răspunsul OPEC a fost rapid și intempestiv: AIE „ar trebui să fie foarte atentă la subminarea în continuare a investițiilor în industria petrolieră”.

La fel ca în cazul multor alianțe îndelungate, dar nefericite, ceea ce frapează la această dispută este faptul că părțile împărtășesc un fatalism realist cu privire la situația în care se află. Potrivit The Washington Post, amărăciunea disputei de săptămâna trecută nu provine atât de mult din dezacorduri profunde cu privire la direcția în care se îndreaptă cererea de petrol și tranziția energetică, cât din vanitatea unor mici diferențe.

Ambele părți au început să accepte faptul că producția de petrol va fi mai mică la sfârșitul deceniului decât este în prezent. Nivelurile actuale ale investițiilor în petrol vor fi suficiente doar pentru a furniza aproximativ 80 de milioane de barili pe zi în 2030, potrivit proiecțiilor prezentate de Saudi Arabian Oil Co, cel mai important acționar al OPEC, față de 101,9 mb/d, cât estimează AIE pentru acest an.

Aceasta este o cifră mică, menită să șocheze industria și să o determine să își majoreze cheltuielile până la niveluri care ar produce aproximativ 106 mb/d. Dar nu este departe de ceea ce vede AIE: cererea va fi de 93 mb/zi dacă guvernele își respectă angajamentele privind schimbările climatice și de 75,3 mb/zi pe o traiectorie mai agresivă de zero net.

Există un nivel de antagonism natural între cele două organisme. AIE a fost înființată în 1974, în urma embargoului petrolier arab din anul precedent, pentru a reprezenta interesele principalilor consumatori de petrol din țările dezvoltate. OPEC este cu 14 ani mai în vârstă, dar a devenit importantă în același timp cu AIE, acționând în numele intereselor conflictuale ale celor mai mari exportatori de țiței.

Dacă această relație conflictuală a fost atenuată timp de decenii, se datorează în mare parte faptului că ascensiunea Chinei și cererea sa vorace de produse de bază, combinată cu absența (până de curând) a oricărei alternative viabile la petrol, a însemnat că baza comună a stabilității pieței a fost mai importantă decât imperativele lor conflictuale de a obține prețuri mai mari (pentru OPEC) și mai mici (pentru AIE).

Tranziția climatică provoacă totuși o revenire la paradigma anterioară. Ponderea vehiculelor electrice în vânzările noi a sărit de la 2% în 2019 la 20% în 2023, potrivit AIE, și va atinge 60% pe cele mai mari piețe din SUA, China și Europa până în 2030.

Acest ritm accelerat de desfășurare contează. Durata de viață a unei investiții convenționale în domeniul petrolier este puțin mai mare decât cea a unei mașini obișnuite – 15-20 de ani, față de 10-15 ani – astfel încât o adoptare mai rapidă a vehiculelor electrice crește riscul ca proiectele actuale să ajungă să se confrunte cu piețe supraaglomerate spre sfârșitul vieții lor.

Nu este o problemă pentru AIE. Este o agenție energetică, iar membrilor săi nu le pasă dacă energia lor provine din combustibili fosili sau din alternative fără emisii de carbon, atâta timp cât este ieftină. OPEC, pe de altă parte, este o organizație petrolieră și, în mod firesc, consideră că renunțarea la țiței reprezintă o amenințare existențială.

AIE dorește ca OPEC să asigure securitatea aprovizionării, astfel încât membrii săi să nu sufere pene de curent și cozi la benzinării. Cartelul petrolului este pregătit să promită acest lucru doar dacă AIE asigură securitatea cererii, astfel încât membrii săi să știe că investițiile lor de miliarde de dolari vor continua să producă bani și la sfârșitul anilor 2030. Totuși, membrii AIE nu sunt dispuși să o garanteze. Ambele părți trebuie să accepte faptul că mariajul lor de conveniență se apropie de sfârșit.

Mina Käfersteige, situată la marginea Pădurii Negre, a stat în adormire timp de 27 de ani, cu bogatele sale zăcăminte abandonate, cu porțile închise și cu tunelurile scufundate în apă. Acum, aceste porți sunt pe cale să se redeschidă, deoarece Germania încearcă să își reducă dependența de importurile de minerale esențiale prin extragerea lor.

Käfersteige se află deasupra a ceea ce se crede a fi cel mai mare zăcământ de fluor  din Europa, o componentă crucială pentru mașinile electrice. Fiecare baterie a unui Volkswagen ID.4, primul SUV electric al companiei, necesită aproximativ 10 kg de mineral.

În prezent, Germania importă cantități mari din Mexic. Visul este o mai mare autosuficiență, nu numai în ceea ce privește fluorsparul – supranumit adesea „fratele mai mic al litiului” – ci și alte mărfuri de care țara are nevoie pentru tranziția sa ecologică.

Temerile legate de un conflict est-vest cu privire la Taiwan nu au făcut decât să intensifice dorința SUA și a Europei de a-și reduce dependența de China pentru o serie de materiale critice. UE, de exemplu, depinde de China pentru 72% din metalele sale de pământuri rare, folosite la  computere, telefoane mobile și mașini electrice.

Marcați de turbulențele provocate de suspendarea exporturilor de gaze naturale ale Rusiei către Europa, liderii de afaceri spun că Germania trebuie să acționeze rapid pentru a evita să cadă în aceeași capcană cu China.”Suntem deja mai dependenți de China pentru anumite metale decât am fost de Rusia pentru gaz”, a declarat Matthias Wachter de la BDI, principalul lobby de afaceri din Germania. „Și acesta este un risc uriaș”.

Datele compilate arată cât de dependente au devenit Germania și Europa de un grup mic de furnizori. În 2021, UE a primit 96% din feldspat din Turcia, 98% din oxidul de nichel din Rusia și 83% din galiu și germaniu din China.De asemenea, piața fluorsparului este foarte concentrată: doar un număr mic de țări îl exportă, iar producția internă a Europei acoperă doar o treime din cererea de mineral.

UE a elaborat o lege privind materiile prime critice –  Raw Materials Act -care va stabili cote pentru producția internă de minerale și va reduce barierele de reglementare pentru mineri. Fluoritul este una dintre cele 34 de materii prime enumerate drept critice.

Renașterea Käfersteige, situată într-o zonă puternic împădurită din apropierea orașului Pforzheim, un centru de bijuterii și ceasornicărie din sud-vestul Germaniei, este un exemplu de interes reînnoit pentru exploatarea bogățiilor minerale ale țării.

Proiecțiile realizate de Deutsche Flussspat sugerează că cererea UE de concentrat de fluorită ar putea crește de la 755.000 de tone pe an în 2020 la aproximativ 1,1 milioane de tone până la sfârșitul deceniului, dacă producătorii de automobile din blocul comunitar vor folosi compuși pentru baterii proveniți din Europa pentru a-și atinge obiectivele climatice.

Käfersteige, care ar conține aproximativ 2 milioane de tone de fluorită brută, ar putea produce 100.000 de tone pe an după 2029, acoperind 40% din cererea Germaniei și 13% din cea a UE.

Nu este singurul proiect minier nou din Germania. Compania Zinnwald Lithium, cotată la Londra, intenționează să exploateze un zăcământ uriaș de litiu la granița dintre Germania și Cehia, în Saxonia, în timp ce Vulcan Energy Resources își propune să producă litiu din apă termală în Oberrheingraben, lângă Karlsruhe.