Există un motiv pentru care liderii europeni i-ar simți lipsa lui Recep Tayyip Erdogan  în cazul în care acesta ar pierde în fața contracandidatului său centrist Kemal Kilicdaroglu, atunci când turcii vor vota în alegerile prezidențiale din 14 mai: faptul că “Sultanul” se află la putere, mai ales că în ultimii ani a luat o turnură din ce în ce mai autoritară, a permis UE să ocolească întrebarea dacă Turcia ar trebui să intre în rândurile sale.

Pentru mulți politicieni europeni, Erdogan a fost util, notează Politico,  permițând UE să excludă în mod legitim orice discuție serioasă cu Ankara despre aderare. O schimbare de regim ar putea modifica această dinamică.

„Ceea ce am văzut în ultimii ani este că Turcia și UE merg în direcții opuse”, a declarat Selim Kuneralp, fost ambasador al Turciei la Uniunea Europeană. Ideea ca Turcia să devină membră a Uniunii Europene „nu mai este un obiectiv credibil.”

Relații cu scântei

Povestea relațiilor dintre UE și Turcia datează de mai bine de 60 de ani. În 1959, Turcia a depus o cerere de asociere la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE, ceea ce a dus la semnarea Acordului de la Ankara în 1963.

În 1987, Turcia a depus cererea de aderare la CEE.  Un deceniu mai târziu(!), i s-a acordat statutul de candidat, iar țara a început să ia măsuri semnificative pentru a îndeplini criteriile stabilite de UE.

În această perioadă, Erdogan a ajuns la putere. Ca  lider reformist al noului Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP), a vorbit despre pluralism și democrație, deschizând chiar discuții de pace cu gruparea kurdă PKK.

A introdus reforme care au adus Turcia mai aproape de îndeplinirea criteriilor UE, cum ar fi modificarea legilor din jurul armatei țării, pentru a o supune controlului civil,  lăudate de Comisia Europeană la vremea respectivă.

După o scurtă perioadă de lună de miere, relațiile cu Bruxelles-ul s-au deteriorat curând. Erdogan a devenit din ce în ce mai frustrat de ritmul de aderare la UE; mai multe state membre au arătat clar că nu erau deloc dornice să admită Turcia în club. Această dihotomie a dat tonul unei relații din ce în ce mai conflictuale.

O serie de probleme sunt de vină pentru deteriorarea relațiilor.Decizia UE de admitere a Ciprului în 2004 a fost un punct de fricțiune constant. Turcia ocupă partea de nord a insulei din 1974 – un aspect pe care Nicosia dorește să îl rezolve înainte de a accepta o apropiere între UE și Ankara.

Apoi a fost efectul Sarkozy. În 2011, președintele francez a făcut o scurtă vizită de cinci ore în capitala turcă. Nonșalant, mesajul său a fost clar: aderarea Turciei la UE era un „NU” pentru Franța. Mai mulți oficiali au susținut că această vizită a fost un punct de cotitură pentru Erdogan.

Până în 2018, liderii UE s-au săturat. O declarație a Consiliului European din acel an a fost formulată fără menajamente: “Negocierile de aderare a Turciei au intrat în impas”.

O Turcie democratică nu intră în clubul european?

Marea întrebare care planează asupra relațiilor UE-Turcia este dacă situația se va schimba după ce turcii se vor prezenta la urne duminică.Alegerile au devenit unul dintre cele mai mari teste ale carierei lui Erdogan, iar sondajele îl arată la egalitate cu opoziția condusă de Kilicdaroglu.

Dar perspectiva unei noi conduceri în Turcia ar putea să nu elimine multe dintre cauzele care stau la baza fricțiunilor. „Provocările interne vor rămâne aceleași, indiferent cine se află la putere”, spune Gallia Lindenstrauss, cercetător senior la Institutul pentru Studii de Securitate Națională. „Există o criză economică profundă, iar actualul guvern oferă tot felul de măsuri populiste pentru a atenua criza actuală înainte de alegeri, care se vor opri după alegeri.”

Dar problemele de bază – cel mai importantă, Cipru –  dar și perspectiva aderării unei populații uriașe și relativ sărace – vor face ca puțini din Europa să se grăbească să deschidă ușa. Deși nu o vor spune public, multe țări sunt, de asemenea, reticente în a permite aderarea unei țări majoritar musulmane precum Turcia.

„Pentru unii din UE ar putea fi favorabil să aibă un lider autoritar alături și o relație mai mult tranzacțională cu Turcia, decât să se ocupe serios de problema aderării”, a conchis Galip Dalay, politolog la think tank-ul Chatham House. „O Turcie democratică ar pune o problemă mult mai serioasă pentru Europa”