După facerea de basm a trupei de etno-rock Phoenix, foarte bună pe vremea adolescenței noastre, prin mișculațiunile și pretențiile financiare și ideologice s-a spart și gâgâitul gâștelor care anunțau cu pompă aspiratoare enorma dezvelire de piese brâncușiene. Mi-au spus prietenari de-ai mei din localitatea bănățenească: majoritatea poze, cucu sculpturi. Una dintre cele trei capitale evropenești culturalicești desemnate anul acesta (alături de Veszprem și Eleusis), ca să nu rămâie repetentă, a copiat un fel de concert de chitare într-o piață a urbei, exact ceea ce s-a mai tot făcut și pe alte străzi și intersecții din lume. Cu ce ne-au delectat cimișorenii?

Cu Andrii Popa, versuri de Vasile Alecsandri, eludat mereu, ascuns mereu în boxe. Asistăm la un furt necalificat din mai mulți autori. „Un meduz și o meduză” este un cuplu inventat de Dan Laurențiu; „unde fugim de-acasă?” este titlul unei admirabile cărți pentru copii semnată de Marin Sorescu; „Rapid nu oprește în gările mici”, aparține lui Fănuș Neagu. Tâmpenia asta a apărut încă din anii ’90, când regizorii făceau colaje din trei, patru piese și luau bani și pe scenariu. Nu e destul că tot copiem, nu adaptăm forme fără fond de ten și formate de emisiuni, trebuie să ne și adăpăm de la alții, mult mai talentați dar dispăruți și care nu mai au nimic de zis?

Altă boală a copchilăriei este agitația psiho-motorie în fața camerei, tupilați și frustrați pe lângă statui de recuzită. Femela Năluca (niciun pardon) Curcan, temeinic de toantă, apare zilnic în fața noastră crezând că are activități obștești. Mai bine ar curăța usturoi și ceapă și-ar face un rântaș, măcar cu atât să se aleagă din viața asta mică a ei. Mai trecuse pe-acolo un „ibicil” ce de-abia își luase bacalaureatul pe la Suceava și plasase o lișiță fluierătoare poposită de la grajd, Râmeș. Bleșu, alt hopamitică pe care nu l-am auzit niciodată pomenind ceva miuzical măcar despre vreun taraf, prezantă corul de cameră al Conservatorului bucureștean înființat în 1963 și numit Madrigal, condus de pedagogul C. Marin. Care producea elpiuri cu colinde tare bune de dat cadou de Crăciun. Obișnuim să ne rezervăm destine și să presupunem realizări mărețe. Mergem la Oscar, la Nobel, la Neuroviziune sau Horrorvizuină, umplem hârdaie de conținut, influențărim cu puroiul fanteziei, pardon de expresie și ne transpunem în dimensiuni gigantice. Nu ne întrebăm niciodată dacă totuși ne ia cineva în seamă. Toate țoapele sunt contese, toți agramații se îmbracă în specialiști de firmă, sunt maeștri complet protejați de raze care aleargă pe nisipul celebrității. Toate starletele astea de două parale ce apar câteva secvențe în filme de categoria B 52 sau în seriale de televiziune sunt catalogate „celebre actrițe”, care au cucerit Parisul, Londra, Tokio-ul și talk shaw-ul. Ca-n „B și D în alertă”. Au mai apărutără și pe coperta lui Sun. Un fel de Cancan.

Cunosc niște parigoți care ascundeau bine Paris Match-ul și despătureau în metrou Le Monde-ul. Firește, noi nu posedăm Le Monde, dar nici public pentru așa ceva. Niște unii, parlagii de birt, pun în pericol gastronomia și se dau chefi. Lăieți, nelăuți, mitocani, semianalfabeți strică ideea de performanță culinară. Am auzit că au și fost virați, bună lepădare. Noi nu ne putem lăuda cu niciun restaurant de vreo tresă sau ventil Michelin, noi avem doar taverne de fițe și de fâțe. La noi nu s-a sinucis niciun Vatel sau Loiseau, noi nu avem fiziologii gustoase și de bun gust ca a lui Brillat-Savarin (avem o carte de rețete cercate de-a lui Kogălniceanu și Negruzzi, cam din aceeași perioadă) și la târgurile bucătărești unde „inventăm tradiția” (auzi dumneata, cică inventăm uzuri și cutume!) mergem cu aceleași salamuri, aceeași mititei, același caș, aceeași mămăligă, aceleași linguri de lemn. Acum, până și premierul din Buzău se laudă că ia de la gostat pateu Ardealul și salam săsesc, printre cele mai insipide produse, căci există la prăvălie și marfă sapidă și esculantă, mâncabilă. De-un paregzamplu, cârnații de Pleșcoi, dinspre Buzăul lui, ce mie îmi par mult mai buni.

Spre sport nici nu ne mai aplecăm, căci ni se apleacă. Nu suntem buni de și la nimic, nu se mai face performanță, nu se mai fac selecții, nu se mai fac ore de educație fizică. Astăzi plătești ca să te antrenezi. Mergi la sală și ieși cu zero puncte la atletică grea, de pildă la rugby. Înghiți teancuri de steroizi, asteroizi și de alte adipoase și te lovesc locomotivele alea din Tonga. Înainte, atleții noștri băștinași se încălzeau cărând în spinare câte un coechipier pe tăpșanele de la Poiana Brașov sau de la Predeal, unde aveau și oxigen naturel la nas. Sau împingeau drezine de la o haltă la alta. Am văzut metoda asta și la lotul Franței. Despre neozeelandezi nu mai vorbesc, ăia o fac încă de la grădiniță! Dar avem și aici pretenții nejustificate și degenerații de aur. Bre, generația de aur chiar ia aur, a noastră a ieșit la fombal din sferturi. Bulgaria, pe care acum o înșfacă și pe ea vântul de Kaliacra, a jucat la Mondiale o finală mică și are și un Ballon d’or. Bulgaria, unde ne întrebam adesea ce căuta Neckermann la Nisiparnița de aur!