Mai grav este sindromul paranoic al existenței. Umbra în extaz, umbra care te jenează, complexul de feneant și de neant pur. Unii chiar se cred ceea cu nu sunt și nici nu par a fi. Și nici nu vor fi vreodată. Văd la alții și vor să aplice și ei la Carei și Făurei ce-au amușinat pentru întâiași dată de când mama i-a născut. Și i-a dat la păscut.

Pe toate planurile și la toate palierele, culturalicești sau gimnastice. Se cred fresce, deși nu sunt decât caricaturi. Cum este mizeria asta amplasată de un cosigliere cu nume de cârciumă taman la intrarea în „farmacia” Stadion, destul de interesantă încă din vremea Lazărului. Cum să fie cele mai importante voci ale exilului nostru șpicherii ăi doi, poate voci de radio – pe bandă Est, că doar înspre noi emiteau, spre Vest nimic nou, liniște cehoviană! Totuși, cele mai importante voci de export al noastre sunt Brâncuși, Ionesco, Tzara. Ăștia nu trec de Giurgiu-Ruse, pe pod sau cu bamporul. Bleandiana mă minunez că nu încearcă să dea și ea la Nobel, să reușească fără loc. S-a tradus mai dihai ca Stancu, și-n patagoneză, acum în azeră, mâine poimâine în urdu și-n mascarpone. Credea că la Sorescu doar voiajurile contau. Mai era și talentul, săracul, pe care duamna asta nu-l are. Regele Gică se crede mai ceva decât Maradona, că tot era el Maradona din Carpați fără filtru. Asta este ca Micul Parij al Balcanilor (Belgrad, Sofia), al Orientului (Beirut). Și Bucureștiul e Micul Paris, mai ales prin clădirile de pe bulivar și prin neoclasicismul unor palate făcute de arhitecți francezi. Inclusiv restauratori ca alde Leconte de Nouy, care a făcut traforaj la Curtea de Argeș și la Trei Ierarhi. Cică Petre Antonescu ar fi zis: „Magheru este cel mai frumos bulivar din Balcani”. Și așa și este. Ne lăudăm cu statua lui Brătianu al Bătrân din Piața (de fapt intersecția) Iuniversității, dar aia este un fel de monument funerar. Statui adevărate sunt vizavi de Universitate, de intrarea de la Istorie, unde trăia și pulveriza nard librăria gestionată de Coana Nela, o femeie extra, badijonată mereu de profesorii Rață și Bădicuț. Adecă statuile de la Mihai Bravu la Spiru Haret.

Avem mania persecuției și a ieșirii afară din rând. Acum o luăm otova cu sporteica, fiindcă alt domeniu nu prea mai avem unde să ne lăudăm. V-am spus că ăștia nouții, chiar cred că sunt cineva, că sfâșie timpanul și năucesc gâgâitul gâștelor îndopate. L-am auzit pe un chitarist de grup cum crede el că și Led Zepp și Mick Jagger fac la fel. Prima oară când i-am văzut la București pe bănățenii ăștia a fost într-un poster al revistei lui Păunescu și în deschiderea unui conțertuș la Sala Palatului susținut de Giani Morandi, în vogă la anii ăia. Acum, Regele Gică, fombalist de maximum un ceas, se crede mai dihai decât Maradona, că doar i se zicea din Carpați, după cum spuneam. El a fost foarte bun în general și în șpețial la turcaleți, în Spania era piua a treia, după Stoichkov și Romario. Desigur, atunci funcționa regula de trei străinezi per meci și erau cei de mai sus, alături de Koeman și de Laudrup. Vorba lui Dinică, actorul: noi suntem buni aici, la Gogoșarul și nici nu avem nevoie de alte recunoașteri internaționale. Am văzut cu toții cum a forțat norocul alde Coana Leana. Și unde a ajuns?

Amigdale amare, murele gâtlejului și O sole mio!

O tanti boită cu suc de bursuc, mai mult comică decât simpatică, umblă teleleu pe la toate maslurile și tăierile de moț, precum o matracucă Măcăi sau precum o marșandă de iarmaroc. De când e acolo nu a făcut nimic, doar zâmbre și dâre inutile.

Istorii de prost gust. Două gospodine cu clop și cu meși vorbesc despre conceptul de hipodrom la români. Fără să aibă habar de ce presupune asta. Și mai și stau la soare în fața unui oval de beton și pietriș, hipodromul de trap din Ploiești. Mai spun o năzbâtie: că prin educație se va reface țesutul de martin/gală cu fireturi. S-o luăm încet. Dacă nu posedam un socru de semna cronica lui Talion, boier de Vâlcea și de Ploiești – așa m-a avertizat biata doamnă Geta Dimisianu – nu știam nimic despre această nobilă pierdere de vreme în natură. Mi-a fost dat să văz niște temple  – Longchamp, Auteuil, Vincennes, Saint-Cloud -, precum și să asist la Premiul „Arcul de Triumf”. La reuniunea aiasta intri ca la Ritz sau Crillon, musai cu cravată (dacă nu ai, ți se dă) și vezi expoziție de ducese cu pălării cât o umbrelă de plajă. La padoc, pe unde trec bidivii negri sau bălani până la refuz, lucioși și efilați, te-apucă plânsul. Când vezi și iarba impecabil de verde îți vine în cap bancul cu cei șapte sute de ani de-acasă. Asta nu-i obligatoriu întrecere de protipendată, după cum visa însuși Țoapescu, băiet de grajd și de microfon. E plin de oameni modești prin agențiile PMU, oameni care vor să dea lovitura vieții, ca la loto. La noi a mai fost o experiență prin anii ‘90. N-a prins, cum nu au prins nici BD-urile (benzile desenate, nu seria de filme populare), nici fotoromanele, nici măcar revistele pentru copchii.