Realitatea anatomo-clinico-patologică din zilele noastre arată cum zicea un premier post-decembrist: ca Nefârtatul, pardon de expresie. Bine, așa arată cam tot tabinetul ăsta decartat în miniștri ghiduși la minte, inimă și literatură. Cabinet/tabinet. De-aia sunt puși acolo toți seraliștii și subinginerii și se sudează și se camuflează unul pe altul? Pentru cincizeci de bani? Pentru mărirea pensiilor de până la 2 000 lei?

Nu e rău, și de la 2 001 cum procedăm? Pensiile astea, apropo, sunt minime din două motive majore: fie atât au prestat indivizii respectivi, fie sunt patroni care și-au pus minimum pe economie. Sigur că vreo cinșpe procente sunt oameni cu pensii mici. Am prieteni profesori și medici cu pensii de 1 600 lei. Și de ce atâta opunere la profilaxia impozitului? Vin specialiști din urmă și din urnă ca să ne așeze concepțiile despre lume și viață. Ce să consilieze un plotonier glumeț ca V.Zguran  sau un prost ca T.Stanmulă, un fel de contabil intrat pe locuri fără examen? Nu pricep de ce se uită lumea în gura ca o gaură neagră a acestui Cazzu, un fel de tăcere nesemnificativă? Ce propoziție cu punct a elaborat ăsta, băietul de profesională care păzea oile pe imaș? Acest gângav superficial și fugar?

Persistă simptomul neputinței de provincie. Au zis-o mulți chiar și scos din context – așa ceva le place lor, să se ascundă în context, ca limbricul ăla de la tuns și frezat păduri, care a spus cândva, corect de altfel, că n-a ieșit niciun vagon din țară. Așa este, niciun vagon, ci vagoane, fără număr, o cireadă nesfârșită de vagoane și de vagonete. Pădurile noastre de astăzi sunt decopertate, seamănă cu „Peisaj după bătălie”, de Wajda. Televizoarele, de altfel îmbibate de politicăreală coclită de colonie, trăncăne întruna despre bătrâni, despre pensii, despre bugetari și despre aziluri, subliminal. Ei sunt înregistrați ca balast, nu se sinchisește nimeni să le zică persoane în vârstă sau seniori. Și mai trăncăne despre țoapa și infractoarea Urdea alături de Petrov, turnătorul care ne-a dat înapoi cu vreo treizeci de ani și ne-a făcut și de rușinea lumii.

Anunțăm apoi victorii iminente. Ca și cu nedezinfectatul ăsta de Murfatlar. Inventariem aparentul și trajem concluzii pripite pe care le ambalăm în surâs nătâng. Ca al unui prost care a fost prezident șase ore, precum în romanul lui Hermann Broch. Ne agățăm de câte o performanță și o venerăm agresiv. La înotul în bazin am trimis tot ceea ce aveam mai ofilit pe post de comentatori, același cataclism Olaienos și aceeași pâlnie de tablă galvanizată al cărui nume îmi scapă. Unul care vorbește în rafale, un concomitent de-al nost’. Am văzut niscai ore de la Taormina cu prezența unor mari scriitori contemporani: Houellebecq și Auster, printre alții, cu niște lecții de pictură date de agitatul inteligent Sgarbi. Noi? Nicăieri. Bine că mai părăsim plaiurile și mai scoatem capul din apă cu câte un junior. La natație, nu la fâsbal, unde suntem coada cozilor și la 19 ani. Și, a proposito, cine-i învață pe cadeții ăștia să stea cu mâna la chept? S-a dat vreo lege, ca la americani, că acolo e musai să te ardici să stai smirnă și cu mîna pe chistol sau pe portofel.

Asistăm la instituirea unei puteri  – e adevărat, deocamdată soft, de iarmaroc, mai spre soap opera – dar autoritare și cu derapaje totalitare. Vorbă grea, dar revenim la învrăjbirea generațiilor și a celor care lucră la stat au ba. Corcim măsuri și greutăți neîntrebând pe nimeni. Ne dăm boieri și liberali, deși fundamental și mental suntem din neam de arendași și de căruțași. Sigur că primul care a introdus noțiunea de expirați a fost un neisprăvit din Cimișoara, chipurile eseist. Apoi, doi – iarăși chipurile – sociologi obștești și de întreprindere au indus în public ceea ce au ordin să promoveze: Zdrâncu și Chieleanu. Amândoi par veniți din producție, de la secția de bobinaj, mai abitir Chieleanu,care are și figură și vorbă de frezor. Autopsieri și propagandiști de ambe fețe și de doi bani. Plus alți prepelipceni, negruți, tăgârți, chiriaci și ghiduși de ONT.

Numai voci din off, dă of și d-aolică, de-alea care sună scrijelit ca niște perii de sârmă, ca obloanele de metal ale prăvăliilor copilăriei. Se rostogolescînăbuşit, nădușit şi sec toate consoanele limbii române în gargara pe care o gâjâie moderatorii. Ca să înţelegeţi despre cum sună tălăngile astea, imaginaţi-vi-l pe crainicul Argăseală, obişnuit al arenelor de box, combinat cu strigătele dansului haka al triburilor maori „fredonate” gingaş de rugbiştii Noii Zeelande. Fireşte, vocile astea nu trebuie să fie ca o zambilă de sunete subţiri şi lipicioase, precum Andrea Mărin sau Bonica Mârlădeanu, două țărăncuțe care se chinuiesc să vorbească o limbă română apropiată de normal. Apoi, toate posturile au îmbrăcat acelaşi halat şi au parcurs acelaşi drum al halajului (târârea unei nave la dană).Crearea unei metarealităţi simple şi suficiente prin emisiuni extrem de uşoare, presărate cu destulă vulgaritate oarecum acceptabilă, ştiri despre o lume iluzorie, vedete confecţionate ad-hoc din materialul aflat în dotare, totul cât mai răstit posibil. Bazar umed şi întunecos unde oricine îşi strigă marfa cât mai ritos şi gâtos posibil. Talcioc.